vineri, 18 septembrie 2009

CIORBĂ DE BURTĂ

- Am terminat-o! Vrei o porție?
- Da fetiță, cum să nu, că așa mi-ai facut o poftă când am vorbit la telefon... De ce crezi ca am venit?
Așa mă alinta de când ne cunoaștem, fetiță. E cel mai bun prieten de familie. Dacă stau bine să mă gândesc, el este fratele pe care nu l-am avut niciodata. Acel frate în care pot să am deplină încredere, căruia îi pot cere mereu un sfat și de la care știu sigură că va veni. Are destula experiență culinară ca să pot purta cu el o discuție pe această temă și știu că se pricepe să-și facă singur ciorba asta, așa cș porția mărinimoasă pe care i-am pus-o în față trebuia să treacă testul gustului ca să o pot numi GATA. Îl știu pretențios si sincer. Dacă am greșit cu ceva îmi va spune, pe un ton amabil, dar o va face.
- Ai grijă că e fierbinte! Abia am stins focul. Musafirul meu se uită lung la farfuria din față și zice:
- Arată bine! Apoi a adulmecă.
- Și miroase perfect.
Își ia tacticos lingura si gustă. Normal ca la prepararea ei nu se vâră toate aromele in cantitate fixa. Sa mai lasă loc pentru smântână, oțet, sare si usturoi. În fața lui tronau ca la examen, toate aceste dresing-uri, plus farfuriuța cu ciușcă, fără de care ciorba asta n-are moț. Mai adăugă o boare de sare, un strop de oțet și un degetar de mujdei, apoi gustă iar. Nu zise nimic și mai lua o lingură. Din priviri am înteles tot ce voia să zică, că gura îi era deja prea ocupată.
O dădu gata.
- Fffoarte bună fetițo.
- Mă bucur că-ți place. Nu stau mult pe gânduri și-l întreb: Mai vrei o porție?
- Măi fato ... stai să mă liniștesc, să-mi tihnească, ...
- Zi dacă mai vrei, că am o oală întreagă.
Făcusem, ca de fiecare dată, o oală mare. Lui Zamzuu îi place foarte mult. Cred că e preferata lui, dar mă rog, treaba asta e relativă. Ce nu ii place lui Zamzuu?
Mă uit la musafirul meu și fața lui rostea zicala: Ochii vad, inima cere...
- Ok, ok, mai pune-mi una.
Ritualul se repetă și ca să o savureze în liniste, l-am lăsat singur, motivând ceva treburi prin casă. Îl spionam de pe geam și-mi creștea inima-n piept privindu-l cum mănâncă. Ce răsplata mai bună vrea o gospodină? Nu trec 10 minute și-l văd lăsat pe spătarul scaunului, mângâindu-și burta cu respect. Investiție, ce mai...
- Ei, cum a fost? îl iscodesc curioasă.
- Fetiță dragă, e excelentă.
- Ce mă bucur. Adevarul e ca am fiert-o la foc domol de a ieșit așa de gustoasă.
- Foarte, foarte bună, ce mai, e exact cum o fac eu, e așa și pe dincolo... și nu mai contenea. Și ne-am pornit într-o discuție despre culinăreală, mai ceva decât aș fi pălăvrăgit cu o femeie. Mai în glumă, mai în serios, îi mai fac o întrebare:
- Zi sincer, mai vrei o porție?
- A treia? Să nu exagerăm! Dar pe fața lui citeam alt gând. Așa că am insistat.
- Vorbesc serios. Ți-am zis că am facut o râpă. Are balta pește.
- ...!?!
- Serios, dacă vrei, îți dau la tine o porție.
- Nu, așa nu. Nu plec cu borcanu' la servici, că am și eu o prestanță.
Și a acceptat-o și pe a trei-a. În farfurie, dar pe care, așa cum mă așteptam, n-a mai avut loc s-o "parcheze" toată. Când a plecat de la mine se ținea de brăcinari, că avea "garajul" plin ochi.

Și astăzi, când îi mai amintesc de ziua aceea, îmi zice că are doar un singur regret. Că a lăsat în farfurie neterminată bunătate de CIORBĂ DE BURTĂ.

Și vă jur că toate astea s-au întâmplat.

INGREDIENTE

- 3 kile burtă prefiartă, curățată toată odată

- 2 rasoli cărnoși de vacă, gustul fin ca să îl facă

- 4 morcovi sănătoși, râcâiți și viguroși

- o țelină în feli, apoi noaptea să te ții...

- 4 cepe dezbrăcate de cămășile purtate

- și-apoi pun 1 păstârnac, să fiarbă pe sub capac

- 1 butuc de pătrunjel, să-l pape mama pe el

- boabe negre de piper, scoase acu' dintr-un ungher

- 2 linguri mari de sare, gustul să îl facă tare

- ulei 10 decilitrii, sau suta de mililitrii

- și 3 linguri de făină, cea mai albă și mai fină

- gălbenușuri, 8, frecate și pe față și pe spate

- și-n final la gram s-aduna, 400 de smântână


PREPARARE

Se curăță rasolul...


...și burta prefiartă, cât mai bine.

Rasolul se dă în fiert pentru câteva clocote, apoi se aruncă apa.
Se spală din nou, apoi se adaugă și...

...burta în apă rece, aproximativ 9 l.

Se fierbe cu câteva boabe de piper, sare, împreună cu...

...zarzavaturile curățate și spălate, care se adaugă ceva mai târziu,
cam atunci când carnea este pe jumătate fiartă.
ATENȚIE!
Burta prefiartă fierbe mai repede.

Se lasă să fiarbă acoperit, până ce carnea aproape cade de pe os.
Se strecoară, iar burta fiartă se scoate
și se taie fideluță,apoi se pune înapoi în zeamă.

Carnea se scoate de pe os, se taie în bucăți mici,
apoi se prăjește în ulei, până își schimbă ușor culoarea.

Se adaugă 3 linguri de făină, ca pentru un rântaș.

Se stinge cu 1-2 polonice de zeamă și se lasă să dea in câteva clocote.

Va ieși o ciulama subțire care se va strecura și se va adauga ciorbei.
Carnea nu se pune inapoi in ciorbă, ci se poate servi separat,
dreasă cu mujdei, o bunătate.

Cele 8 gălbenușuri se freacă într-un castron
cu 400 g smântână și se adaugă ciorbei,
numai atunci când aceasta este luată de pe foc,
adăugând în castron puțin câte puțin din zeamă,
în așa fel încât dresingul să nu se taie
și să ajungă la aceeași temperatură cu ciorba.

Usturoiul și oțetul se adaugă numai în farfurie, după pofta inimii.

La masă-i musai să începi cu un țoi de pălincă,
asta ca să pregătească gura și gâtul pentru bunătatea asta de ciorbă.
Se servește fierbinte, lângă un codru proaspăt de pită, oțet, mujdei,
și smântână la discreție, s-o poți drege și neapărat ciușca,
adică ardeiul iute, să nu lipsească de pe masă.
Și...parc-ar mai merge înc-o pălincuță, că n-o fi foc.

POFTĂ MARE, GOSPODARI!

duminică, 13 septembrie 2009

PACHEȚELE CU OREZ ȘI CIUPERCI

Uneori e musai să te scuturi...

Paris-1935. Restaurantul Laperou e deja plin. Seara e una specială. Madame Cara e amfitrioană. Așa după cum îi este firea, mereu vesela și exuberantă, face din orice un motiv de petrecere. Mesele ei sunt vestite. Un real festin. Trebuie să ajungi la ea nemâncat, ca să poți savura fiecare fel oferit și prezentat cu mult, foarte mult fast.

Atmosfera te obligă. Muzica orchestrei te învăluie din toate părțile, aranjamentele florale, luminile candelabrelor care inundă renumitul restaurant, dar și lumânările parfumate de pe fiecare masă, oferind o oază de discreție, costumele perfecte și rochiile splendide, invitatii aleși pe sprânceană, totul e ok pentru o seara perfecta.

Înainte să intre în Marea Sală, Armand se mai privește o clipă în oglindă, verificând cu exactitate totul. Fracul, dunga de la pantaloni - să te tai în ea, papionul înfoiat, așezat echilibrat sub colțurile scrobite ale cămașii călcata perfect, pantofi de lac lucind ireproșabil, mănușile din mătase de un alb imaculat, fine ca o boare, lavaliera, pieptănătura, tenul, dinții. Se opri la talie. Trebuia să se abțină. Brâul se încăpățâna să fie singura piesă rebelă. Ar fi trebuit să-l ia pe cel mai mare, dar și-a propus ca în seara asta să guste frugal ceva nimicuri. De parcă ar putea. Predă garderobierei jobenul, bastonul și mănușile și convins că totul e perfect, își mai privește încă o dată ceasul de aur, greu, cel cu o singură piatră în cheița de întoarcere. Un diamant, firește. Noblesse oblige. Era timpul. Punctual, ca un ornic elvețian, deschise ușa. Adio înfrânare. Amestecul de arome e criminal. Se aștepta la asta. Trebuia să-si ia brâul cel mare.

* * * * *
- Pierre!
- Oui monsieur!
- Du-mi fracul la curățat!
- Oui monsieur!
Înainte ca Pierre să închidă ușa, aude:
- Ma cherie, nu m-am putut abține. Aperitivul ... mon dieu ... aperitivul era ceva de vis.
Pierre privește fracul. Impecabil. Oare de ce stăpânul său îl dă la curățat. Din buzunarul interior de la piept ieșea batista ușor pătată. Asta și voia. Pierre o scoase temurând. Trebuia să știe. Era mort de curiozitate. Toată echipa de servitori îl aștepta cu vești. O mirosi, o adulmecă și decise:
- Oooh, Madame Cara, c'est magnifique...
Coborâ scările către bucătărie. Deschise ușa și menținând un strop de suspans, le spuse afectat, accentuând acel "r" franțuzesc:
- PACHEȚELE CU ORRREZ ȘI CIUPERRRCI!

Și fără secrete, iată rețeta pentru
ȘUNCĂ AFUMATĂ, OREZ ȘI CIUPERCI,
ASCUNSE ÎNTR-O FOAIE CROCANTĂ


INGREDIENTE

pentru patru bucăți
- 5 foi subțiri de aluat de plăcintă
- 30 g de unt
- 2 lingurițe de semințe de mac

UMPLUTURĂ

- 100 g de amestec de orez
din orez Jasmin brun, orez roșu și orez sălbatic
- 300 ml supă concentrată de pasăre
- 1 ceapă potrivită
100 g de ciuperci champignon
- 100 g de jambon sau altă șuncă afumată
- 1 lingură de ulei de măsline
- sare
- piper negru

INGREDIENTUL SECRET
- o cupa de shampagne Krug
Clos du Mesnil 1995
Nu pentru rețetă, ci pentru bucătar, că merită!

PREPARARE
Pentru umplutură,
se pune la fiert amestecul de orez în supa concentrată
și se lasă să fiarba 20 de minute la foc mic, acoperit.

Se curăță ceapa și se toacă mărunt.
De asemenea, ciupercile și se taie în felii subțiri.
Pot fi și din conservă.

Șunca se taie în cubulețe, pătrățele
sau ce formă geo-politică vă pică la suflet.

Se încinge uleiul de măsline într-o tigaie.
Se călesc ceapa și ciupercile, timp de 6-8 minute,
acoperite, amestecând ocazional.

Se amestecă ciupecile răcite cu șunca și orezul fiert.
Se potrivește gustul picant cu sare și piper.

Pe suprafața de lucru se pun 4 foi de aluat, una peste alta.
Cea de a 5-a se păstrează acoperită, ca să nu se usuce.
Se taie foile în lung, pe jumătate.
Din fiecare jumătate se taie 3 pătrate,
așa încât se obtin 24 de pătrățele de aluat.
Se topește untul.
Se pun 4 pătrate de aluat în tava tapetată cu hârtie de copt,
la distanță unul de altul și se ung cu un strat subțire de unt.
Pe fiecare pătrat se pune un al 2-lea pătrat,
puțin deplasat și se unge și acesta cu unt.

Se continua operația, până ce vor fi câte 6 pătrate,
unul peste altul, într-un vraf puțin neregulat.

În centrul fiecărui vraf de pătrățele se pune umplutura.


Apoi se ridică colțurile pătrățelelor peste umplutură,
lăsând doar o deschizătură foarte mică.

Se unge cea de a 5-a foaie de aluat cu unt.
Se taie pe jumătate, apoi în fâșii.
Se așează mai multe fâșii peste fiecare deschizătură.
Se presară macul pe deasupra și se introduc pachețelele în
cuptorul pre-încălzit la 170 de grade Celsius, pentru 10 minute...

...până se rumenesc.

Se servesc de preferința calde.

Pentru un bufet, sau pentru un picnic,
vă sugerez ca pătrălelele să fie ceva mai mici,
în așa fel încât pachețelul să fie perfect pentru o îmbucătură...

...dar pentru mesele festive oferite de Madame Cara,
erau perfecte așa cum vi le-am prezentat.

BON APETIT!

FELIX

AM PIERDUT UN PRIETEN, UN COMPANION, UN MEMBRU DE FAMILIE

Îmi vine foarte greu să vorbesc la trecut despre Felix. Cei ce citesc aceste rânduri sunt cu siguranță împărțiți în doua tabere. Cei mulți care nu cred că poți simții pentru un animal ceva la fel de intens ca pentru un om și cei care știu ce înseamnă asta. Felix este pentru noi un membru de familie, un copil al nostru. L-am crescut cu drag și i-am fost alături în cei trei ani și două luni în care ne-a fost prin preajmă. Lipsa lui ne marchează cu mult mai tare decât am putut crede. Se vede treaba, nu a fost doar un simplu capriciu.

L-am zărit prin geamul unui Pet-Shop, dintr-un supermarket. Un pămătuf de blană crem, plin de rumegușul din micul spațiu în care era expus. Doar trei puncte de pe mutrița lui ieșeau în evidență. Ochii expresivi și jucăuși, încadrând perfect năsucul nu prea “tamponat”, specific rasei sale. Un motănel persan total superb. Se zbenguia în micul spațiu nepăsător și neafectat de lumea care-l privea sau îl filma cu telefonul mobil. Citeam pe chipurile privitorilor acea iubire pe care poți să o oferi necondiționat unui puiuț atât de gingaș. Dragoste la prima vedere. Voiam un pisoi, iar dumnealui era perfect pentru misiunea asta. Am decis sa îl filmez, să pot să il arăt Gabrielei. M-am topit când separat de ceilalți gură cască (ca și mine de altfel), parcă facându-le în ciudă, onorabilul mi-a arătat un real interes. Abandonându-și joaca, s-a apropiat curios de geam, adulmecându-mi parcă telefonul. Așa am putut să-i iau cel mai proaspăt prim-plan. Am zorit cumpărăturile din supermarket-ul cu pricina și fericit ca un copil, m-am înființat în fața doamnei mele, afișând un zâmbet șugubăț. Cu inima bucuroasă de viitoarea posibilă înmulțire a familiei, i-am arătat filmarea cu pacostea aia mică. Gabița mea s-a topit instantaneu. Doar o experiență mult, mult prea tristă ne făcea să mai avem ceva rețineri, dar eu simțeam prin toți porii că trebuia să îl am.

De mic colectam tot ce mișca și mieuna prin jurul blocului și mă înfințam cu “noua achiziție” în prag la mama, afișând o mină tristă de cățel orfan, cerșind adăpost pentru “Pufuleț”. Toți erau Pufuleț. Refuzul era categoric. Piciul din mine nu ținea cont că “prospătura” era un Pierilă, uscat și osos, sau un hotel patruped de purici altoiți. Dacă mieuna, categoric era pisicul meu, că numai eu puteam să-l înțeleg. Dar nu, în casa părinților mei nu mai era loc și de un blănos, gata să-și ascută ghieruțele pe orice mobilă cumpărată cu greu. Nu am avut niciodata un pisoi al meu, numai al meu, fără să mai cer voie să-l cresc, fără să mai supăr pe nimeni că-l aduc acasă.

Acum era altceva. Parcă rupeam o barieră. Cu inima strânsă că poate cineva l-a cumpărat deja, am privit prin geamul pet-shop-ului. Jale mare. Nu mai era. Locul era gol. Scobesc cu privirea prin toate ungherele și de sub camuflajul rumegușului iese, scuturându-se, dumnealui. Ce ușurare. Grăbit, să nu mi-o ia altul înainte, m-am dus direct la casă și cu o fericire copilărească am anunțat sus și tare ca îl vreau pe blănosul crem din spațiul pisicuțelor. Nu mai aveam răbdare să ascult sfaturile de specialitate. L-am luat și dus am fost. Am ajuns cu el acasă și mai mândru decât Neil Armstrong, am intrat în casă cu trofeul ascuns într-o cutie de carton. Fericirea și joaca ce a urmat a fost de nedescris. Sara și David, piticii mei erau încântați de “noua jucărie” iar soția mea, Gabriela, era total cucerită. Nu știam eu atunci, dar îmi băgasem în casă un rival de temut. În seara aceea l-am numit FELIX.

Am impărțit și bune și rele timp de trei ani și două luni. Dimineța era cel care-mi dădea deșteptarea, sărind pe clanță și încercând să intre în casă. Felix avea (și mai are și acum) locul lui rezervat, palatul lui, o bucătărie exterioară. Ieșea de acolo fără nici o problemă. Sărea pe clanță și stând atârnat își deschidea ușa cu dezinvoltură. Nu l-am ținut închis. A avut libertate totală. Curios ca orice pisică, cutreiera toate curțile vecine, dar posesiv cu teritoriul lui, intra în “polemici aprige” cu toți motanii care îndrazneau să se apropie.

Un amestec perfect de chef de joacă, mândrie, noblețe și discreție. Cu o blană ce se preta perfect ca un scut în păruielile cu vecinii, plin de mândrie când patrula prin curte, pedant și curat, un adevărat motan cu apucături de câine. Îmi recunoștea zgomotul motorului mașinii de la distanță și o zbughea sărind gardul în întâmpinarea mea. Punctual ca un ceas, știam orele la care venea să-și “încarce bateriile”. Frumos ca un sfinx, își curața blana non stop. Blând, nu ne-a zgâriat niciodată, repet, niciodată. De fiecare dată când Gabi îl lua în brațe și-și apropia fața de a lui, Felix își punea labuțele pe fața ei într-un mod atât de delicat, fără să-și scoată macar o singură data ghearele. Tăcut, ne anunța ca nu mai are mâncare în castron doar din priviri și drumuri du-te-vino. Încerca câteodata un fel nereușit de mieunat, de parcă era prea mandru să cerșească. Și mai presus de toate, discret. Știai că e prin preajmă, dar îl vedeam doar pe apucate. Cât despre mângâiat … era o performanță, că nu stătea mai mult de 2-3 secunde, iar apoi pleca afectat, se oprea mai încolo și începea să se spele, parcă deranjat că ne-am permis să-i ciufulim blana. Dar dacă îi vorbeai, era un bun ascultător, că se așeza lângă tine și te asculta, privindu-te câteodată. Dacă îi faceai cu ochiul, îți răspundea, privindu-te printre gene.

L-am făcut colegul meu de platou, când într-un episod din TRĂSNIȚI DIN N.A.T.O. și-a jucat rolul de motan “afectat” în brațele personajului Angi, iubita lui Mârlanu. L-a ținut cu greu, pentru că domnu’ avea prestanță și mai ales greutate. Pentru vârsta și rasa lui, era un tip “bine făcut”, cântărind 5,2 kg.

Acum toate aste și multe altele nu mai sunt. Singure, litiera și tavița cu mâncare mai amintesc de Felix. A dispărut lasând în urmă un gol imens, de neumplut.

Nu a venit dimineață să o întâmpine pe Gabi, nu a venit nici la masă, lipsind trei ore, zece, o zi, o săptămână, iar până când scriu aceste cuvinte s-au adunat deja 24 de zile. Curiozitatea lipsei lui Felix din primelor ore a fost înlocuită de îngrijorare, mai apoi de agitație, căutari prin vecini, chemări. O săptămâna am tot sperat, urmărind fiecare frunză care se misca, ascultând fiecare zgomot, căutându-l iar și iar în aceleași locuri, extinzând aria până în zone în care nu credem că s-ar fi avântat. Inutil. Felix a dispărut.

Am anunțat pierderea lui și n-a lipsit mult să mă sune vânătorii de recompensă. Aș plăti bucuros, doar să-l am lângă mine.

Coincidență urâtă sau nu, exact în seara în care l-am vazut ultima dată, am avut o discuție șocantă cu un vecin, pe atunci prieten bun, care prost informat și încăpățânat în a nu asculta, a intrat in curtea mea cu chef de ceartă. Intuiția Gabrielei îl acuză și-l face responsabil de dispariția lui Felix. Vinovat sau nu, răul e făcut. Primul meu pisoi, primul meu animal cumpărat de mine, devenit în scurtă vreme un bun și nedespărțit prieten, nu mai e cu mine.

Nu-mi este rușine să o spun. Am plâns și încă o mai fac. Gabriela mea e distrusă. Nici chiar un drum până la Brașov, de unde i-am cumpărat alți doi motani persani, frati, alb și gri nu pot înlocui pierderea. Iar numele Felix îi va fi mereu rezervat.

Acum că nu-l mai am prin preajmă, simt amar adevărul vorbelor: APRECIEZI PE CINEVA LA ADEVĂRATA LUI VALOARE DOAR CÂND ÎL PIERZI.

Eu am pierdut un prieten, un companion, un membru de familie.


Trimis spre publicare în 17 august.

Astăzi s-au adunat 44 de zile de când Felix ... a plecat.

Am redeschis o rană mare în inima Gabrielei, dar trebuia să vă spun motivul trist al lipsei noastre.


video