luni, 30 septembrie 2013

PAINE CIABATTA - RETETA RAPIDA

        Sa mai si radem "umpic", cum ar zice ala de e si fudul. Tocmai despre astia vreau sa zic, alde doctii care nu se sinchisesc sa afle o denumire si scriere corecta, dar se multumesc cu zambetele celor ce le citesc pocelile, ca si cum le-ar fi adresate lor și nu ca ce sunt, adica haz de prosti si de prostii. Si vreau sa-i amintesc aici pe cei care ne vand PIȚA, CREMVUȘTI, CORDON BLEO, ȘOALACREM si ca ei, sunt inca multe vedete nedescoperite. Zilele trecute, facand ceva cumparaturi prin piata si tocata marunt fiind de un sentiment acut de foame, ca as fi cumparat tot ce-mi iesea in cale si mirosea sau arata bine, m-am oprit la un stand, un raion, un raft cu tejghea, unde se vindea paine. Sortimente, calitati si denumiri care mai de care mai atractive, iar mirosul era ceva de nivelul supliciului, la ce pofta imi faceau toate. Ma asez la rand, aleg, platesc si dau sa plec cand ochii imi cad pe un cartonas care anunta cumparatorul ca dulapul, ma rog, raftul cu tejghea vindea poporului roman nestiutor, un sortiment de paine din import, iar numele, scris cu litere mari, de-o schioapa, trona infipt intr-o CEABATA. Zambesc, atentionez vanzatorul ca a botezat produsul, care cu neincredere, nu schimba nimic si lasa lucrurile asa. Si uite asa, facem si noi ca frantzuji, care nationalisti pana-n varful unghiilor, pocesc orice denumire, orice nume propriu, frantzuzind engleza, italiana si ce le mai pica-n mana. De ce n-am fi si noi mai catolici decat Papa? Ce, noi nu suntem din ginta latrina, pardon, latina? CEABATA se citeste? CEABATA sa se scrie. N-are a face ca CIABATTA (vedeti ce mica-i diferenta) e de neam italienesc. Dar nu le-a fost indeajuns ca i-au pocit numele, au mai coafat si reteta, ca nu era nici pe departe ce trebuia sa fie. Pentru cine iubeste acest sortiment de paine, venit din "cizma", da nu redenumit de o cizma, aici aveti o retea rapida, dar super-gustoasa de adevarata.

CIABATTA

INGREDIENTE
 - 500 g de faina tip 650
- 490 ml de apa
- 2 lingurite de drojdie uscata
- 2 si 1/2 lingurite de sare


FOARTE IMPORTANT!!!
 ACESTA PAINE SE PREPARA
DOAR CU AJUTORUL ROBOTULUI DE BUCATARIE!!!


PREPARARE
 In vasul robotului se pun toate ingredientele...

 ...si cu paleta pentru creme se amesteca, la viteza medie, timp de 7 minute.
Se schimba paleta cu carligul pentru framantat
si se continua amestecarea la viteza maxima pentru inca 10 minute.
Aluatul va fi bine framantat cand bolul ramane curat pe margini,
chiar daca coca e moale.

Aluatul se rastoarna intr-un vas uns cu ulei.

Vasul se acopera cu o folie de plastic.

Si, aproximativ 3 ore, se lasa sa creasca...

...pana isi tripleaza volumul.

Blatul de lucru se infaineaza bine, iar aluatul se rastoarna cu mare atentie,
fara miscari bruste.

In acest moment, aluatul se poate imparti in doua,
daca doriti sa coaceti doua paini mai mici.
Munca cu aluatul pentru o paine mai mare este dificila, 
pentru ca aluatul este foarte hidratat.

Dupa ce se da forma dorit...

...se lasa la crescut direct pe masa, invelita in plastic, pentru inca 45 de minute,
timp in care in cuptor se incinge o piatra de granit, la 245 de grade Celsius.
Aluatul se transfera pe o foaie de copt infainata...

...si ajutandu-va de o lopata de lemn, se aseaza pe piatra din cuptor.
Dupa 15 minute, temperatura se reduce la 220 de grade Celsius.
Este gata aproximativ dupa 40 de minute
si se poate verifica lovind paine cu degetul, sa sune a gol, 
iar coaja sa fie perfect rumenita.
Se inchide focul si se mai lasa pentru inca 5 minute in cuptor, cu usa intredeschisa.
Se scoate la racit pe un gratar de bucatarie.

Daca nu e tocata in aceeasi zi, (slabe sperante, va zic eu)
minunea asta de apine ramane la fel de pufoasa pentru mai multe zile.

Dar cine poate sa confirme?

Reteta sugestionata de Nico, dupa acest film de pe YouTube.

POFTA BUNA!!!

sau cum ar zice francezu'

BUON APPETITO!!!

sâmbătă, 21 septembrie 2013

GHORIBEH

Avem destui prieteni din lumea araba, fie ei romani stabiliti la ei, fie arabi stabiliti la noi, fine noi in vizita la ei, cum am fost cand am vizitat Iordania. Acolo avem o prietena, Anca, care de fiecare data cand are chef de revazut Romania, sau Italia via Romania, sau Maramuresul via mansarda din Giulesti, (stie ea de ce), sau cand cineva pleaca catre noi, ne suna si ne intreaba ce am mai vrea d-acolo. Lista e lunga si incapatoare, ca au bre arabii astia nishte chestii de te ineaca pofta nu alta. Condimentele lor, da' nu asa, fishte ce, ci magazine dedicate, cu rafturi de jos si pana la tavan, ticsite cu tot ce-ti trece prin cap, de te ia durerea doar sa aflii cate feluri de bazbarube cu crocomarle exista si tzucumbere cu tiribomlaxuri au ei prin saci. Sau masline, sau uleiuri, sau branzeturi. Muicaaaa, suntem neam de piatra, dar mai vreau inc-o bucata... Si-i cer, saraca de ea, sa-si umple sarsanaua cu de toate, cand una, cand alta, cand una si alta... Dar de fiecare data, nu lipseste din pachet, macar o cutie cu dulciuri arabesti. Chestiile alea superdulci, inecate in sirop ce-ti curge pe deshte daca nu le ascunzi mai repede-n gura, cu tot felul arome, forme, culori, pline de seminte si fructe confiate, cu fidelutze rumene, cu caimac, cu aluat fraged... 

Piua...
... ca ma trec nadushelile.
Ma duc sa cotrobai, poate mai am, ca nu'sh ce m-a luat...
Off, nu mai am... 

Cei mai recunoscuti dintre ei, cofetarii astia cu galabie si hatta pe cap, sunt sirienii. Avem si pe la noi niste tentatii d-astea, dar cele venite d-acolo, de la mama lor, sunt ... sunt... offf... sunt cum nu se poate mai rele. Perfecte si putine. Niciodata indeajuns. Cutia e mereu mult prea neincapatoare. Acum o desfac si in cateva ore zici ca au dat hunii, gotzi si vizigotzi bairam la mine-n bucatarie. Ioc, nada, nicht, niente, nothing, sau cum ar zice japonezu': canci dulciuri. Mai ia de unde nu-s. D-aci si poezia: 
Foaie verde de dai, n-ai, 
Cum ai dat cum nu mai ai, 
Ia nu da, sa vezi cum ai!

...sau varianta in vers alb:

Foaie verde de dai, n-ai,
Unde pui...nu mai gaseshti!
Lista cu toate minunile e lunga, dar si placerea e mare, iar printre ele, la loc de cinste, stau aceste fursecuri, de le zice pe la ei:

GHORIBEH



...care la prima vederea sunt simple, si sincer, chiar sunt, usor de facut, dar si mai usor de mancat, dar sunt atat de fragede si de aromate, ca dau dependenta. Se consuma in rafale. Eu stiu cel mai bine asta. Si cum dependenta se stinge cu prezenta, am cicalit-o pe Gabitza mea la cap, le-a aflat reteta, iar acum am mereu cateva intr-o cutie pusa bine, sus, pe cea mai inalta tejghea, sa nu ajunga nimeni la ele...sau nu mai am...cred...ma duc sa verific...Gabiiiii, nu mai am Ghoribeh, cand mai faci...? Sunt asa de faine, ca nu pot sa nu va dau si voua reteta, nu de alta, dar nu vreau sa-mi dati buzna-n bucatarie, ca nu va dau din ale mele. Faceti-va si voi, da' mi-aduceti si mie. Ok?


INGREDIENTE

- 250 g de zahar pudra
- 250 g unt TIP GHEE (unt clarifiat), indispensabil, de neinlocuit cu unt normal
- 400 - 450g de faina
- 1 lingurita praf de copt
 - 1 praf de sare
 - 2 linguri apa de flori de portocal

PREPARARE

Untul moale se bate spuma cu zaharul pudra, 

 se adauga apa de flori de portocal, 

apoi faina amestecata cu praf de copt si sare.


Se mixeaza totul pana se formeaza un aluat fraged.

Aluatul se introduce in formele specifice acestui tip de fursec,
forme care se pot gasi la magazinele arabesti...
Se coc cca 15 minute la 160 de grade Celsius, dar se urmaresc sa nu se rumeneasca,
neaparat trebuie sa ramane albe.

...sau se pot modela dupa bunul plac, folosind forme de biscuiti spritati,
sau lasand liber fraul inspiratiei.

Deaupra fiecarui fursec se aseaza si se impinge usor, o samanta de fistic prajit.

Dimineata, la cafea sau pe la pranz, desert si de ce nu, la un ceai fierbinte,
sunt o completare perfecta, fragezimea lor si gustul accentuat de unt
amplificand placerea momentelor de pauza.

Eu mai am cateva, dosite bine, de care nu shtie nimeni,
 dar nu cred ca prind dimineata cu ele.
Nu eu, ele...

POFTA BUNA!

sau cum se scrie la mama lor...

شهية طيبة

joi, 5 septembrie 2013

STANDUL MEU CULINAR PENTRU UN FESTIVAL INTERNATIONAL - ETAPA IV - PROMOVAREA

      Marfa buna nu are nevoie de reclama! Da, dar sintagma asta e valabila doar cand marfa e deja cunoscuta. Si cum in lume, prin reclame multe, (ca unii pot), dar sa fim drepti, si prin calitatea poduselor prezentate, bucatariile cunoscute se numara pe degete, cred ca e cazul sa fac in asa fel ca si bucataria romaneasca sa treaca de la stadiul de "da..., am auzit cate ceva", la cel de "wow..., pe buneeee...?" Adica la a fi un bun concurent celorlalte. Iar ocazie mai buna decat acest stand, prezent la un Fastival Culinar International de marca, nici ca se putea. Facand abstractie ca totul este doar un proiect, ca tot ce prezint e un vis frumos, voi lua si acum, la finalul cursei, lucrurile in serios. As vrea sa cred ca nu va trece multa vreme pana sa pot dovedi ca visele mele de acum sunt doar prima faza a unui frumos si mare proiect, ce pot deveni adevarate planuri asternute pentru viitor, ceva ce poate fi adevarat.

     Ospitalitatea romanilor e ceva mai celebra decat bucataria lor, dar inaintasii, din cartile carora inca mai gatea bunica mea, vin sa ma contrazica si desi ai avea impresia ca nu-ti vor trebui multe pagini sa aduni date si retete despre bucatele romanesti, vei ramane surprins, placut surprins, ca neamul nostru nu s-a preocupat doar de arat si semanat, sau doar de crescut animale si pasari si de facut vin si palinca, sa aiba in ce-si inmuia mustatile. Neaosul stergar, alb ca spuma laptelui, intins pe jos, la odihna de la coasa, peste care se asterneau painea coapta si sarea nelipsita, ceva branza, rosii si o ceapa sparta, langa feliute de slana, o plosca cu tuica, sau o bardaca cu vin, ei bine, toate astea nu-s emblema mostenirii gastronomice lasata de veacuri. E doar un fel, un aperitiv, dar cautat din ce in ce mai mult de cei ce vor sa revina la origini, de cei ce cauta in trecut, sa regaseasca viata nebruiata. In timp si noi am strans experienta si am repetat greseli pana am invatat sa le evitam. Dar azi suntem la fel, poate chiar mai buni decat altii. Trebuie doar sa avem mandria sa o aratam.

     Destul cu imbarbatarea, ca nu suntem la vestiare in pauza meciului, iar voi nu sunteti fotbalistii mei sa va motivez. Am ocazia sa arat ca o pot face, o arat.

     Inainte de toate, vizitatorii vor primi din partea organizatorilor lista cu standurile prezente, firmele ce expun tehnica si tarile care compun pleiada de gazde. Cu certitudine, se vor aglomera catre zonele in care reprezentantii bucatariilor cu "ștaif" vor umbla sa-si cucereasca privitorii si degustatorii, baletand fragil deasupra blaturilor, parca mangaind ingredientele, ridicandu-le piedestale fiecaruia. Vor reinventa inventia reinventata data trecuta si, daca pici in plasa, iti vor prezenta ca noutate, paharul cu apa rece. Ceva de genul: Next Generation by de Bio-pasari galinacee, temperat-preparate, decorticate si asezonate cu pudra de mina, langa un pat rosty de aluat sarat, dospit si copt in foale. Sau mai pe romaneste, un banal ou fiert cu sare si paine prajita. Trebuie sa ai atestat de Gastronomeza sa intelegi denumirile savante ale unora. Deci, ca sa nu faca carcei la limba, incercand sa pronunte traducerile din romana, va trebui sa ma asigur ca cele scrise in tot ce va fi asternut in fata ochilor celor ce imi vor calca pragul, vor fi cat se poate de "pe intelesul lor", cuprinzand tot, nimic in plus, nimic in minus. Tot ce se va scrie, va trebui sa fie la indemana, dar numai la interiorul standului, nu la marginea lui, cum se obisnuieste, pe cine stie ce stalpi si suporturi moderne de brosuri (sau flayere, cum le spunem mai asa, de import), motivul fiind intentia mea clara de a-i face sa intre, nu doar atrasi de miresme, frumusete si culori, ci sa-i fac doritori sa si guste, sa afle cum e preparat ceea ce le-a placut si sa plece mai departe cu o amintire faina, istoria si reteta preparatului.

     Pun pret pe faptul ca tot ce voi prepara si prezenta va fi cu ingrediente pe care le poate gasi oricine, oriunde. Nepretentioase, dar delicioase. Platouri taranesti, cum rar mai intalnesti in tara, pe la Hanuri sau Colibe, pline cu apetisantele mese frugale, ca cele insirate mai sus, asezate pe acele scanduri in care cu mare mestesug sunt taiate motivele ce au petrecut de secole traditia sculpturilor de inceput, soarele, cocosul, flori din gradina, spiralele de lemn amintind cositzele codanelor noastre si roata, simbol al continuitatii noastre aici in Dacia.

    Poate ca satui de atatea aranjamente frumoase care bucura ochiul si doar ochiul, mesenii mei vor aprecia adevaratele gusturi de mult uitate, cand rosia era la fel si in interior, coapta si zaharisita, lasand in farfurie sucul pe care nu te lasa inima sa-l azvarli si in care, incalcand principii nutritioniste aparute peste noapte, inmoi cu jind un dumicat de paine proaspata. Si asta e doar rosia, dar noi avem in gradina de legume tot ce-ti pofteste inima, castraveti, ardei, gogosari, vinete, ceapa, usturoi (nu mai insir, ca ma las de scris si ma inghesui in frigider), toate asa, naturale, nemodificate, lasate de la Dumnezeu, stropite cu apa pura din fantana, crescute cu truda si drag. Si sa mai zica cineva ca abia acum s-a descoperit ca plantele te asculta, cand pe la noi, de veacuri, la munca campului, tarancile canta de mama focului. Si cate regiuni, atatea surse de frumos. Oare traditia pastrata cu sfintenie, pe care mai marii Europei incearca sa ne-o stirbeasca, a facut ca pe la noi bucatele sa fie inca naturale? Daca nu stim sa ne promovam prin turism, desi in granitele Romaniei avem de toate, macar sa dam de veste ca Granarul Europei e inca in stare sa dea clasa.

    Felul in care vor fi prezentate si servite toate cate am scris in postarea anterioara, e musai sa respecte tema. Sa vada si sa experimenteze musafirul cum e sa mananci sarmale aburinde cu mamaliga dintr-o oala de lut, ce gust minunat are ciorba de fasole cu afumatura sorbita dintr-o lingura de lemn si ce spectacol ti se dezvaluie incet in fata ochilor pe masura ce golesti blidele, descoperind migala cu care mesterii nostrii olari insufletesc obiectele ce le ies din maini. Desi comoditatea unor mese si scaune ergonomice o refuz pentru un set de piese din lemn masiv, pe sezut si pe spatarele scaunelor vor fi asezate blanuri dese, iar mireasma cetinei de brad ce se va ridica firav din crapaturile lemnului, va veni sa completeze perfect atmosfera rustica.     
 Doua mandre fete de la noi, imbracate in straie populare, fiecare din doua regiuni diferite ale Romaniei vor fi gazdele ce-mi vor pescui barbatii, frumusetea romancelor trecand de multi ani granitele. 



















Am ales ca printre meseni sa se tot foiasca, impartind generos zambete in stanga si-n dreapta, o moldoveanca in opinci si o ardeleanca din zona Sibiului. De femei sunt convinsa ca nu voi duce lipsa, caci ele, gospodinele, vor aprecia cel mai mult ce le miroase din cuptor si-n vase, dandu-le cale libera sa-si bage nasul prin camara mea.

     Toti cei ce-mi vor trece pragul, multumiti sau nu, isi vor putea lasa o apreciere sincera, folosind acele flayere, semidecupate, jumatate din ele putand sa le introduca intr-o urna de tombola, iar cealalta jumatate vor trebui sa o pastreze pentru validare. Biletele de tombola vor fi adunate intr-o ulcica, sau mai bine, o oala mai mare, din care, la sfarsitul ultimei zile a Festivalului, voi extrage castigatorii, trei la numar, ai unor premii constand in carti de bucate romanesti, traduse, vase de lut si tacamuri din lemn superb finisate, plus Marele Premiu, un obiect electrocasnic pus la bataie de sponsorul standului.

     Suntem totusi in prezent si vreau, nu vreau, trebuie sa vorbim o limba comuna, sa ne intelegem cat mai bine. Si nu ma refer aici doar literalmente la limba, ci si la modul in care ma voi face inteleasa. Daca am apreciat ceva la artistii internationali, atunci acel ceva a fost spectacolul facut doar pentru ochi, privirea neavand dialecte. Asa si eu, voi arata pe ecrane incadrate discret de elemente rustice, imagini ce ne reprezinta, oameni, locuri, istorie. Din boxe ascunse sub un snop de paie, sau sub o legatura de ceapa uscata, vor razbate melodii ce spun ceva strainului despre noi, despre romani. Multi stiu de Hagi, de Nadia sau de Ilie Nastase, dar toti stiu de Enescu cu a lui Rapsodie Romana, de Zamfir si naiul lui, de Maria Tanase sau Maria Ciobanu. Dar trebuie sa auda si Cavalul lui Farcas, Cobza lui Ion Strambeanu, pe Tudor Gherghe la fluier, sau ce ziceti de Fluiratul din sticla de vin. Doamne si la cate instrumente avem maestri, ca daca ar fi sa-mi fac un colaj, ar canta muzica la mine o saptamana si-nca doua pe deasupra, 24 de ore pe zi.

   Ca suveniruri ce pot aminti de noi si dupa plecare noastra, voi avea un mic perete de pe care mesenii mei isi pot alege, din darnicia si ospitalitatea mea, miniaturi ale folclorului romanesc, fluierase si ocarine, cat si acele pasari din lut, ce umplute cu apa, inlocuiesc trilul unei privighetori.

    Sperand, ca am cuprins si condensat o Romanie in cativa metrii patrati, secole in cateva zile, pleiada de traditii in doar cateva gesturi si obiecte, obiceiuri si muzica in cateva imagini si cantece reprezentative, voi stinge focul in vatra si voi matura-n ograda mea din Roma, visand ca tot ce am facut, a lasat o urma in amintirile musafirilor mei.




luni, 2 septembrie 2013

STANDUL MEU CULINAR PENTRU UN FESTIVAL INTERNATIONAL - ETAPA III - MENIUL

     Vor fi destule locuri in care vizitorii veniti cu papipele flamande vor putea sa-si delecteze gustul. Dar mai inainte ca ochiul sa vada si sa comande directia, am in plan sa zgandar alt simt cu care sa agat ca in lasou, tot ce misuna prin preajma.

     Decizie luata din experiente traite pe pielea mea.

     Nu de putine ori mi-am facut piata fara sa fi mancat cate ceva si de cum am calcat in teritoriul "inamic", cel plin cu d-ale gurii, am rezistat cu greu tentatiilor de tot felul, stomacul comandand mana care umplea cosul cu mai multe decat cele trecute in lista. Cred ca toti am patit asta. Recunosc cu mana pe corason, e foarte greu sa te stapanesti. Unde mai pui ca si "ademenitorii" special plantati printre randuri, prezentand diferite produse, fac in asa fel sa nu-ti usureze deloc munca, ci doar buzunarul. Dar la raionul cu cocaleli, eram ravasita de mirosul de paine proaspata, de croisante, placinte si gogosi. Ma indreptam catre el teleghidata si as fi renuntat si la cele necesare ca sa iau ceva atat de ademenitor. Si la finalul cursei printre rafturi, listuta mea era buna de pus pe foc, pentru ca lungul bon de casa o umilea in mod jalnic. Picatura chinezeasca era ca pana sa platesc tot ce alesem, nu aveam voie sa ma ating de nimic, iar stomacul meu se revolta din ce in ce mai drastic, dorinta de a rupe ceva ambalaje si de a ma infige-n continut fiind cel mai greu prag pe care-l aveam de trecut. Simteam lipsa unor dopuri pe care sa mi le infig in nari, sa pot rezista mai usor ispitelor, iar metoda ignorarii, cea cu "Ochii vad, inima cere, constiinta nu si nu..." era cea mai putin eficienta, cand din cosul din fata mea, la doar cativa centimetrii de nari, fiecare ambalaj lasa sa razbata catre mine rauri de miresme, iar in gura si-n stomac, alte rauri inaundau totul, ca un Potop.

     Ei bine, pe astfel de comportament ma voi baza si eu in alegerea preparatelor pe care vreau sa le pregatesc in stand. Pe faptul ca vizitatorii Festivalului vor veni cu "tolba" goala, pe nemancate, incercand sa guste de ici, de colo, cat mai multe preparate cu putinta, lista lor fiind doar numarul de standuri pe la care vor trebui sa semneze condica. Si de ce sa nu profit de faptul ca papilele lor, abia trezite si inca nesatisfacute, mi-i pot aduce-n prag, remorcati de aromele din standul meu care le vor invada narile de copoi pofticiosi, grija mea ramanand doar sa am cat mai mult din "afrodisiacele" ce-i vor cuceri.

    Sunt multe cele pe care vreau sa le prepar, dar va trebui sa tai din lista. As vrea sa arat ce bine gateste romanul, dar nu-mi va ajunge timpul, ca nu pot indesa in patru zile toata bucataria noastra de secole.

    Vedeta standului meu va fi Placinta Ardeleneasca, ca la Mama Luta. Am ales aceasta reteta pentru ca indeplineste mai toate conditiile unui preparat care ar trebui sa lase o amprenta, nu numai pe limba si in nari, dar si in amintire. E calda, de regula frige cand ii vine randul la servire, e satioasa, nu e pretentioasa, deci se prepara repede si impusc doi iepuri, pentru ca: - 1)  pot avea "vedeta" pe masa pe toata perioada Festivalului si - 2) ce e cel mai important, nu are o singura varianta de prezentare, sau doua, ci nu mai putin de cinci feluri, pentru ca se pot folosi tot atatea umpluturi, satisfacand si pofta de ceva consistent si sarat, cat si pe cea de desert. Si toate-s fierbinti, aburinde si imprastiind in jur vestea ca a mai iesit o sarja gata de infulecat. Eu una, cand ajung pe la ai mei in Ardeal, nu ratez ocazia sa schimb sortul de bucatarie cu fata de masa si sa fiu si eu servita, dar la Mama Luta, ca acolo placinta-i la ea acasa.

Si aici gasiti postarea in care am vorbit mai pe indelete despre ele.

Iata-le! Astea-s cele cu varza, pe care ai mei se bat. 
Fac cele mai multe din acest fel.



INGREDIENTE ALUAT
- 1 kg de faina
- 5 oua
- 500 ml de lapte
- drojdie cat o nuca, cam 25 de g
- 1 si 1/2 lingurita de sare
- 200 ml de ulei

UMPLUTURI VATIATE PENTRU TOATE POFTELE
- varza cruda rasa, sarata, piperata si stoarsa usor de zeama
- branza framantata
-mere crude rase, cu scortisoara si zahar, scurse de zeama
- branza dulce de vaci, amestecata cu zahar, coaja de lamaie, vanilie si oua
- cartofi caliti

PREPARARE
Aluatul se prepara clasic cu toate ingredientele de sus.
Uleiul se foloseste la framantat.
Daca este cazul, pentru eficientizarea, aluatul de va framanta in robot.
Se pun in ordinea urmatoare:
lapte, oua, sare, faina si abia apoi drojdia faramitata.
Dupa ce paletele au omogenizat compozitia si masina incepe a framanta, 
se adauga treptat uleiul, lingura cu lingura.

Aici sunt cele gata cu branza sarata.

    Dupa framantare, am transferat aluatul intr-un lighenas, ca sa poata sa se desfasoare in legea lui. Aluatul creste perfect cam dupa 60 de minute. Cat aluatul e la crescut, am sa ma ocupa lejer sa-mi pregatesc umpluturile preferate. Blatul de lucru trebuie sa fie uns bine cu ulei. Iau apoi bucati de aluat, cat un pumn. Le intind bine cu mana le pun umplutura din belsug, fie varza, branza framantata, branza dulce, cartofi copti sau mere. "Pungutza cu doi" bani o strang la gura, apoi o intind iar cu mana, cam cat imi e tigaia. Apoi le pun la copt in tigaia care trebuie sa fie din cea groasa, incinsa bine, unsa cu ulei, putin mai mult decat la clatite. Le coc pe ambele parti la foc mediu, spre tare. Le servesc calde, abia rasturnate pe farfurie, facute portii, sa ajunga la toate gurile. Cele cu umplutura dulce le pot ninge cu zahar pudra. 



Astea-s cele cu mere, preferatele fiului nostru David.

   
   Si daca tot am reusit sa ademenesc vizitatori in standul meu, trebuie sa-i intampin romaneste, cu paine si sare. Sare e pe toate drumurile, dar cel mai nimerit ar fi sa am de-a noastra, de acasa, iar langa ea, sa se odihneasca aburinda si cu coaja "cantand" de crocanta ce e, painea de casa, facuta cu maia salbatica, ca cea pe care o faceau stramosii mei. As zice, fara sa ma laud, ca fac o paine efemera, cu viata scurta, ca de cand o scot din cuptor si pana-i terminata, se scurg cateva ceasuri, la noi in casa eu facand paine aproape zilnic.


    Alba, cu secara, cu seminte, sau din faina integrala, painea romanesca, facuta prin gospodariile celor ce mai tin traditiile vechi, n-are pereche in lume.

    La aperitiv, as merge pe ceva ce toate gospodinele romance isi fac pentru camara de iarna. Zacusca. Dar de data asta nu voi prezenta zacusca clasica, ci alte doua feluri, ceva mai putin cunoscute:

Zacusca cu fasole si zacusca cu ghebe.

     E vremea ciorbelor si cea cu care imi incant cel mai mult sotul este Ciorba de fasole cu ciolan afumat. Savoare ciorbei simple de fasole e mult imbogatita de gustul incontestabil de afumatura pe care ciolanul il imprastie in oala, la fierbere. O regasim atat in bucataria ardeleneasca, cat si in cea olteneasca si munteneasca. E romaneasca de numa, numa. E ceva de vis la cum arata si ceva aproape interzis la gust. Si zic interzis pentru ca o singura portie nu-i de ajuns si asta pentru ca langa o ceapa sparta si frecata cu sare, apoi botezata cu un strop de otet, mai ca-ti vine sa mai ceri pofticios inca o strachina...si tot asa. Tu cere, ca eu o sa am pentru toti destula. Si strachini, si linguri din lemn, si ceapa sparta, si...


     Ca fel secundar am de gand sa prezint ceva mai rar intalnit prin strachinile noastre, dar care in Moldova se prepara destul de des, mai ales in perioada Posturilor ortodoxe de peste an. Vorbesc aici de Sarmale cu mix de ciuperci si păsat (crupe). Produs care va placea in special vegetarienilor de care lumea nu duce lipsa.


     O alta zi, alt meniu pentru felul secundar, dar tot ceva ce va atrage prin miros, de data asta pe cei ce iubesc pestele. Saramura de crap, preparata in sos de legume cu usturoi si mamaliga, ca prin satele de pescari din Delta Dunarii. Peste ceva mai mare, cu oase pe masura, sa fie usor de ales. Garantez inghesuiala la asta si multe strachini pline cu resturi de oase. Si daca mai fac si un mujdei frecat cu un strop de ulei si usurat cu o leaca de smantana... muicaaa...



     In alta zi, sarim in Ardeal si le voi pregati Varza dulce cu taitei de casa. Nu doar italienii stiu sa faca paste si asa am ocazia sa le-o dovedesc. Din partile Moldovei vreau sa le aduc in atentie parjoalele. Chiftele specifice, care servite calde, abia scurse bine de ulei, se topesc in gura si-ti dau pofta sa le imperechezi cu niscai rosii proaspete, coapte la soare, nu in laborator, din cele cu gust adevarat si un pumn de branza de oaie. Pentru astea parca ar merge sa astern pe jos o mitoasa, blana aia groasa de-o tin oieri pe umeri si sa-mi poftesc musafirii sa se aseze, sa guste in tihna, iar un fluieras sa le cante d-ale noastre, de viata, din cele saltarete. Niscai ulcele cu vin d-acasa sa limpezeasca gurile si sa desclesteze limbile.  Si de-o fi babilonie, nu-i bai, trai pe vatrai sa fie. E clar, trebuie sa-mi maresc standul, ca nu-i loc destul. Si daca tot am adus aminte de ciobani, s-ar nimeri perfect sa le aduc pe-o scandura si niscai Bulz Ciobanesc copt la jar, umplut cu branza de burduf, ceva sunculita, o taietura de unt si dres pe deasupra cu smantana. Deja am mirosul de mamaliga arsa-n nari.

     Si nu se poate fara mititei. Chiar daca nu-s un fel de mancare in toata puterea cuvantului, vreau cu tot inadinsul sa arat Europei ce voiau sa ne ia din farfurie cu deciziile ei drastice. Domnilor, romanii mananca mici si o fac aproape institutionalizat. Treceti pe la standul meu si veti vedea de ce ne-am luat in piept cu Europa pentru ei. Dar nu va-nghesuiti, ca mai fac...

    E vremea sa pun la facut si cate ceva "di dulshi". Asa s-ar cuveni sa inchei fie ce zi a Festivalului, indulcind musafirii cu d-ale noastre. Si iar stau cu barba-n palma si aleg si tot socot care sa fie mai cu vino-n coa'. Si nu-i usor. Dar tare pofta mi se face cand imi zboara gandul la Papanasi, asa ca e musai sa le fac si lor niste d-astia.

     Numa' ce ma uit la poza, si simt ca-nghit in sec. Si-i doar o poza, dar sa-i si mai ai in fata, sa-i vezi, sa-i mirosi si apoi sa-i devorezi... E clar, maine fac cativa.

    Sau cateva Galuste cu prune, nu multe, pret de o tava mare,... nu mare... una imensa, plina cu varf. Deci un turn si tot cred ca n-ar ajunge. Sunt eu defecta sau imi dati dreptate? 

     Piesa mea de rezistenta la aluaturile dulci va fi cozonacul, pentru care am o reteta veche, mostenita de la bunica mea, reteta pe care am impartasit-o cu drag tuturor si care nu a dat gres niciodata. Cozonacii mei Babani.

    Si din acelas aluat voi face si o Pasca cu branza dulce, preparat specific romanesc pentru Sarbaroarea Pastelui, sau Poale-n Brau. O placinta despre care Ion Creanga mi-a povestit in scrierile sale si care a ramas definitiv in lista mea speciala.

    Dar la capitolul de placinte sarate, nimic nu se compara cu iubita mea Placinta Dobrogeana.
Sotul meu mi-a povestit cum crapa fierea-n el de pofta candva, la un rand la placinta asta. Am facut-o si i-am dat dreptate. De ce sa nu o guste si altii?

     Si in final, ceva de la munte, unde padurile noastre ascund bogatii de fructe specifice zonei. O felie de Tarta rustica cu fructe de padure, la pachet, pentru acasa, ar face ca si a doua zi sa am musterii la stand. Ce bine!



Multam fain si Poftiti la Masa!