Marfa buna nu are nevoie de reclama! Da, dar sintagma asta e valabila doar cand marfa e deja cunoscuta. Si cum in lume, prin reclame multe, (ca unii pot), dar sa fim drepti, si prin calitatea poduselor prezentate, bucatariile cunoscute se numara pe degete, cred ca e cazul sa fac in asa fel ca si bucataria romaneasca sa treaca de la stadiul de "da..., am auzit cate ceva", la cel de "wow..., pe buneeee...?" Adica la a fi un bun concurent celorlalte. Iar ocazie mai buna decat acest stand, prezent la un Fastival Culinar International de marca, nici ca se putea. Facand abstractie ca totul este doar un proiect, ca tot ce prezint e un vis frumos, voi lua si acum, la finalul cursei, lucrurile in serios. As vrea sa cred ca nu va trece multa vreme pana sa pot dovedi ca visele mele de acum sunt doar prima faza a unui frumos si mare proiect, ce pot deveni adevarate planuri asternute pentru viitor, ceva ce poate fi adevarat.
Ospitalitatea romanilor e ceva mai celebra decat bucataria lor, dar inaintasii, din cartile carora inca mai gatea bunica mea, vin sa ma contrazica si desi ai avea impresia ca nu-ti vor trebui multe pagini sa aduni date si retete despre bucatele romanesti, vei ramane surprins, placut surprins, ca neamul nostru nu s-a preocupat doar de arat si semanat, sau doar de crescut animale si pasari si de facut vin si palinca, sa aiba in ce-si inmuia mustatile. Neaosul stergar, alb ca spuma laptelui, intins pe jos, la odihna de la coasa, peste care se asterneau painea coapta si sarea nelipsita, ceva branza, rosii si o ceapa sparta, langa feliute de slana, o plosca cu tuica, sau o bardaca cu vin, ei bine, toate astea nu-s emblema mostenirii gastronomice lasata de veacuri. E doar un fel, un aperitiv, dar cautat din ce in ce mai mult de cei ce vor sa revina la origini, de cei ce cauta in trecut, sa regaseasca viata nebruiata. In timp si noi am strans experienta si am repetat greseli pana am invatat sa le evitam. Dar azi suntem la fel, poate chiar mai buni decat altii. Trebuie doar sa avem mandria sa o aratam.
Destul cu imbarbatarea, ca nu suntem la vestiare in pauza meciului, iar voi nu sunteti fotbalistii mei sa va motivez. Am ocazia sa arat ca o pot face, o arat.
Inainte de toate, vizitatorii vor primi din partea organizatorilor lista cu standurile prezente, firmele ce expun tehnica si tarile care compun pleiada de gazde. Cu certitudine, se vor aglomera catre zonele in care reprezentantii bucatariilor cu "ștaif" vor umbla sa-si cucereasca privitorii si degustatorii, baletand fragil deasupra blaturilor, parca mangaind ingredientele, ridicandu-le piedestale fiecaruia. Vor reinventa inventia reinventata data trecuta si, daca pici in plasa, iti vor prezenta ca noutate, paharul cu apa rece. Ceva de genul: Next Generation by de Bio-pasari galinacee, temperat-preparate, decorticate si asezonate cu pudra de mina, langa un pat rosty de aluat sarat, dospit si copt in foale. Sau mai pe romaneste, un banal ou fiert cu sare si paine prajita. Trebuie sa ai atestat de Gastronomeza sa intelegi denumirile savante ale unora. Deci, ca sa nu faca carcei la limba, incercand sa pronunte traducerile din romana, va trebui sa ma asigur ca cele scrise in tot ce va fi asternut in fata ochilor celor ce imi vor calca pragul, vor fi cat se poate de "pe intelesul lor", cuprinzand tot, nimic in plus, nimic in minus. Tot ce se va scrie, va trebui sa fie la indemana, dar numai la interiorul standului, nu la marginea lui, cum se obisnuieste, pe cine stie ce stalpi si suporturi moderne de brosuri (sau flayere, cum le spunem mai asa, de import), motivul fiind intentia mea clara de a-i face sa intre, nu doar atrasi de miresme, frumusete si culori, ci sa-i fac doritori sa si guste, sa afle cum e preparat ceea ce le-a placut si sa plece mai departe cu o amintire faina, istoria si reteta preparatului.
Pun pret pe faptul ca tot ce voi prepara si prezenta va fi cu ingrediente pe care le poate gasi oricine, oriunde. Nepretentioase, dar delicioase. Platouri taranesti, cum rar mai intalnesti in tara, pe la Hanuri sau Colibe, pline cu apetisantele mese frugale, ca cele insirate mai sus, asezate pe acele scanduri in care cu mare mestesug sunt taiate motivele ce au petrecut de secole traditia sculpturilor de inceput, soarele, cocosul, flori din gradina, spiralele de lemn amintind cositzele codanelor noastre si roata, simbol al continuitatii noastre aici in Dacia.
Poate ca satui de atatea aranjamente frumoase care bucura ochiul si doar ochiul, mesenii mei vor aprecia adevaratele gusturi de mult uitate, cand rosia era la fel si in interior, coapta si zaharisita, lasand in farfurie sucul pe care nu te lasa inima sa-l azvarli si in care, incalcand principii nutritioniste aparute peste noapte, inmoi cu jind un dumicat de paine proaspata. Si asta e doar rosia, dar noi avem in gradina de legume tot ce-ti pofteste inima, castraveti, ardei, gogosari, vinete, ceapa, usturoi (nu mai insir, ca ma las de scris si ma inghesui in frigider), toate asa, naturale, nemodificate, lasate de la Dumnezeu, stropite cu apa pura din fantana, crescute cu truda si drag. Si sa mai zica cineva ca abia acum s-a descoperit ca plantele te asculta, cand pe la noi, de veacuri, la munca campului, tarancile canta de mama focului. Si cate regiuni, atatea surse de frumos. Oare traditia pastrata cu sfintenie, pe care mai marii Europei incearca sa ne-o stirbeasca, a facut ca pe la noi bucatele sa fie inca naturale? Daca nu stim sa ne promovam prin turism, desi in granitele Romaniei avem de toate, macar sa dam de veste ca Granarul Europei e inca in stare sa dea clasa.
Felul in care vor fi prezentate si servite toate cate am scris in postarea anterioara, e musai sa respecte tema. Sa vada si sa experimenteze musafirul cum e sa mananci sarmale aburinde cu mamaliga dintr-o oala de lut, ce gust minunat are ciorba de fasole cu afumatura sorbita dintr-o lingura de lemn si ce spectacol ti se dezvaluie incet in fata ochilor pe masura ce golesti blidele, descoperind migala cu care mesterii nostrii olari insufletesc obiectele ce le ies din maini. Desi comoditatea unor mese si scaune ergonomice o refuz pentru un set de piese din lemn masiv, pe sezut si pe spatarele scaunelor vor fi asezate blanuri dese, iar mireasma cetinei de brad ce se va ridica firav din crapaturile lemnului, va veni sa completeze perfect atmosfera rustica.
Doua mandre fete de la noi, imbracate in straie populare, fiecare din
doua regiuni diferite ale Romaniei vor fi gazdele ce-mi vor pescui
barbatii, frumusetea romancelor trecand de multi ani granitele.
Am ales ca printre meseni sa se tot foiasca, impartind generos zambete in stanga si-n dreapta, o moldoveanca in opinci si o ardeleanca din zona Sibiului. De femei sunt convinsa ca nu voi duce lipsa, caci ele, gospodinele, vor aprecia cel mai mult ce le miroase din cuptor si-n vase, dandu-le cale libera sa-si bage nasul prin camara mea.
Toti cei ce-mi vor trece pragul, multumiti sau nu, isi vor putea lasa o apreciere sincera, folosind acele flayere, semidecupate, jumatate din ele putand sa le introduca intr-o urna de tombola, iar cealalta jumatate vor trebui sa o pastreze pentru validare. Biletele de tombola vor fi adunate intr-o ulcica, sau mai bine, o oala mai mare, din care, la sfarsitul ultimei zile a Festivalului, voi extrage castigatorii, trei la numar, ai unor premii constand in carti de bucate romanesti, traduse, vase de lut si tacamuri din lemn superb finisate, plus Marele Premiu, un obiect electrocasnic pus la bataie de sponsorul standului.
Suntem totusi in prezent si vreau, nu vreau, trebuie sa vorbim o limba comuna, sa ne intelegem cat mai bine. Si nu ma refer aici doar literalmente la limba, ci si la modul in care ma voi face inteleasa. Daca am apreciat ceva la artistii internationali, atunci acel ceva a fost spectacolul facut doar pentru ochi, privirea neavand dialecte. Asa si eu, voi arata pe ecrane incadrate discret de elemente rustice, imagini ce ne reprezinta, oameni, locuri, istorie. Din boxe ascunse sub un snop de paie, sau sub o legatura de ceapa uscata, vor razbate melodii ce spun ceva strainului despre noi, despre romani. Multi stiu de Hagi, de Nadia sau de Ilie Nastase, dar toti stiu de Enescu cu a lui Rapsodie Romana, de Zamfir si naiul lui, de Maria Tanase sau Maria Ciobanu. Dar trebuie sa auda si
Cavalul lui Farcas,
Cobza lui Ion Strambeanu, pe
Tudor Gherghe la fluier, sau ce ziceti de
Fluiratul din sticla de vin. Doamne si la cate instrumente avem maestri, ca daca ar fi sa-mi fac un colaj, ar canta muzica la mine o saptamana si-nca doua pe deasupra, 24 de ore pe zi.
Ca suveniruri ce pot aminti de noi si dupa plecare noastra, voi avea un mic perete de pe care mesenii mei isi pot alege, din darnicia si ospitalitatea mea, miniaturi ale folclorului romanesc, fluierase si ocarine, cat si acele pasari din lut, ce umplute cu apa, inlocuiesc trilul unei privighetori.
Sperand, ca am cuprins si condensat o Romanie in cativa metrii patrati, secole in cateva zile, pleiada de traditii in doar cateva gesturi si obiecte, obiceiuri si muzica in cateva imagini si cantece reprezentative, voi stinge focul in vatra si voi matura-n ograda mea din Roma, visand ca tot ce am facut, a lasat o urma in amintirile musafirilor mei.
