Falafel la Divan Express

    Daca nu merge Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Nu ca n-as arata cat un munte, ca daca ma uit in oglinda, ceva, nu stiu ce, asa imi zice. Tronand lenes, cocotat pe un maldar de perne, califul Foama-n Gat Bey, (Mahomedul nostru) asteapta in Divan, plictisit si obosit din nascare, ca ghiaurii din Tara Romaneasca sa dea navala si sa-si stinga poftele in lupta cu ostile lui Pasha Ali Falalel si ale Vizirului Kebap Ataturk. Cetatea sa e ridicata strategic la portile Centrului Vechi al Bucurestilor, mai aproape de apa Dambovitzei, ca deh, paganul asta e de import, venit aici in batatura noastra de buna voie, unde-si aduse din Orient toate mirodeniile si bunatatile cu care vrea musai sa cotropeasca papile pofticiosilor, macar asa sa implineasca visul inaintasilor lui de a transforma pamantul nostru in pashalac turcesc.

    Si din lista-i lunga, de cate e in stare sa faca, am ales sa incepem cu pretentiosul Falafel. Ii zic asa, pentru ca multe incercari mi-au trecut pragul gurii, pan' la asta, ca sa stiu ca nu oricine se lauda, poate sa si-l faca giugiuc. Si iata-ma, mare cat un munte, insotit de haremul meu de trei cadane, toate-ntr-una, Gabriela, batand pofticios la poarta cetatii "Divan Express". Cald afara, dar de la intrare te pasleste un iatagan de aer rece, umezit de ventilatoare cu apa si asa te pashte chefu' sa nu mai pleci si sa mai zabovesti cat s-o putea, doar, doar se mai inmoaie canicula. Si oricum, ai de ce sa stai, ca te ia cu leashin pe la foale cand mirosurile dau navala-n nari. Acolo am dat de niste "ieniceri, copii de suflet ai lui Alah" (vorba lui Eminescu), care se-nvart ca niste titireze, cu miscari rapide si exacte, pregatind si servind de toate, facand din asta un spectacol, sa bucure nu doar gustul, dar si vazul. Efendi Stefan, gazda noastra din acea zi, afisand nativ un zambet perfect, parca era bagat in priza, ori nimerise niste ardei iute in alta parte, ca nu mi-a fost usor sa-l urmaresc. Cand mi-a spus ca Falafelul lui e cel mai bun, am zis, hai, sa mai incerc inca unul, dar pana la final, m-a convins. Totul preparat acolo, pe loc. Chiftelutele de falafel formate si prajite la comanda, lipia proaspat framantata, intinsa si coapta, nu de cumparat, ingredientele crude, proaspete, cu un amestec de culori vii excelent, condimentele din belsug, nu doar cate o dara pierita, pusa asa, sa manjeasca ghiveciul, sosuri care se reinoiau rapid, la cate comenzi erau, cartofi taiati cubulete, ca frantzuseshti stie tot ghiauru' sa faca. Ploua in stomac deja, dar asteptarea merita cu varf si indesat. Pana sa se termine de preparat, cadana Ioana ne-a servit, din partea casei, cu ceai negru, fierbinte si concentrat. Daca nu stiati, pe caldura se bea fierbinte, nu rece. Incercati si veti simtii o schimbare. Ai draq otomani turcii astia, stiu ei ceva. Am pregatit calea gatului si cu un Ayran, ca la mama lui, iar apoi veni obuzul (ca asa arata impachetat), Falafelul dehh. Mmmm... ce gust, cat de proaspat era totul, ce namila de pachet a iesit... A trebuit sa-l casapim pe din doua, dar si asa era mai mult decat indeajuns. A fost (ca l-am halit) PERFECT. Iar la final, si ce final, inghetata "A la Turka Bre". Cremoasa, lipicioasa, aromata, multa (ba nu, putina, stiu io de ce), ce mai, am fost cucerit. 

    Iar daca treci seara pe acolo, in special copiii au parte de multe giumbushlucuri pana le vine randul sa-si capete ravnita portie de inghetata. Va arat asta in viitoarea postare, sa vedeti copiii, dar si adultii pacaliti iar si iar, ca te bufneste rasul si nu stii daca mai primesti sau nu ce vrei.

    Daca Baiazid venea cu d-astea, poate stateam de vorba. Ce fraier a fost.