RE-LANSAREA CARTII DE BUCATE A SILVIEI JURCOVAN

 

Editura HUMANITAS, prin bunavointa doamnei Alice Ene, PR Executiv, mi-a facut onoarea sa fiu invitata la prezentarea "bibliei bucatariilor", cartea de capatai a celor ce incep, continua sau isi perfectioneaza cultul, darul, harul (sau cum va place sa-l numiti...) pentru gatit. Si nu orisice fel de gatit, ci unul delicat, exact, gustos, deci perfect. Voi fi acolo, ca parte a ceea ce se vor intampla, datorita unei retete de cozonaci pe care o fac de multi ani, reteta care deja face parte din patrimoniul casei si care a primit de nenumarate ori aprecierile gurmande ale fomistilor mei. Si credeti-ma cand va spun ca acesti cozonaci, ca si multe altele pe care le am invatat si preparat din acesta carte, se termina mult mai repede decat timpul pentru care sunt gatite. ''Oari di ce?'', vorba mamei. 

Bunica mea, Ana, mentorul meu, a fost prima care m-a incurajat sa imi var nasu-n blide si bine a facut. Azi, daca ar mai fi printre noi, ar fi tare mandra si sunt convinsa ca ar fi cel mai fervent sustinator al meu. Probabil joi, cand va avea loc evenimentul, va fi acolo sa ma vada. Am gatit multi ani impreuna, cu blidele in stanga si cu ''Silvia Jurcovan'' in dreapta si poate din acest motiv, editia veche pe care o am, este patata ici-colo de ulei, cu urme de faina intre pagini, adnotari, colturi indoite si o gramada de semne de carte, rezervand retete care mai de care mai...imi ploua-n gura...apetisante. Cred ca daca o scutur, cad condimente din paginile ei. Off, deja mi-e pofta... 

Si cum o carte atat de frunzarita are viata scurta, iar pitica mea, Sara, de 8 ani (pe care apropo, ii face duminica, la o zi dupa ziua mea), imi calca pe urme, ma ingrijoram ca n-o sa mai am ce sa-i las mostenire, ca pot tine minte multe secrete si retete, dar cate-s scrise aici, clar nu. Si poate citindu-mi gandurile, si mie, dar si multor altora ca mine, editura Humanitas face pasul mult dorit si reediteaza intr-o forma mai ''apetisanta'', cu coperti ''crocante'', aceasta exaustiva colectie de bunatati. Mare noroc! Asa, sunt sigura ca nu se vor pierde retete atat de exacte, care in ochii si papilele cunoscatorilor sunt ''gata preparate si gustate'', fara macar sa fi intrat in bucatarie, de ajuns fiind doar sa le citesti si te vei asigura de un viitor gust perfect, garantie sa te apuci de treaba.

Va astept cu drag, sa ne intalnim, sa povestim si sa gustam cate ceva. Eu vin cu cozonacii Silviei Jurcovan. 

Sa nu intarziati, ca nu mai apucati.

PLACINTE CA LA MAMA LUȚĂ

      Vacanta de vara de anul asta ne-a readus, printre alte locuri, si in Ardeal. Dupa mine, spunand-o cu mana pe inima, sufletul romanismului. A se citii doar cu un singur "r". Nasii copiilor nostrii, parintii Gabrielei si o parte buna din neamuri, plus o haita zdravana de prieteni, toti s-au inghesuit sa locuiasca musai in Alba-Iulia. Mecca noastra. Aici mai gasesti inca oameni cu dare de inima, buni, primitori, ridati pe la colturile ochilor de atata zambet, cu vorba lor aleasa, indelung rumegata pan' sa-i dea drumul pe gura, cu autenticitatea atat de greu de gasit prin burguriele cu pretentii occidentale din Regat, (ca asa-i numita Muntenia p-acolo), cu aerul curat dat de apropierea dealului Mamut, impadurit la greu, cu nobletea impunatoarei Cetati in forma de stea, in care zilnic, la ore exacte, esti purtat cu sute de ani in urma, cand parca din fumul luptelor apare un pluton de strajeri autentici, in straie militare austriece, ce fac onorurile schimbului de garda la portile cetatii. Vechi si nou, fara ca vreunul sa cotropeasca pe celalat. Biserici mai mandre decat o catedrala din alte parti, catedrala mai mandra decat un palat din alta tara. Mandrie si maretie, ospitalitate si liniste. Merita sa veniti macar o data-n viata aici. Incercati de Paste. Veti simtii pulsul Ortodoxiei.

       Dar nu mai jos se lasa imprejurimile orasului. Nu le pot numi periferie, ca pe alocuri sunt mai de soi ca un oras, intrecand in grandoare si bun gust multe cartiere titrate din pretentioase orase. Aici, de cum te indepartezi de Alba Iulia, dai de niste locuri in care primul gand ce-ti vine in cap e sa privesti la ceas, sa vezi cat timp ai la dispozitie, sa poti vedea tot, sa nu pierzi nimic. E rost de mers la pas, ca ai ce vedea, admira si respira, iar intr-unul dintre satele din zona, orasenii din multe locuri vin sa-si faca plinul cu o portie zdravana de viata "ca la mama-n prispa", rupandu-se pret de cateva ceasuri de stresul vietilor lor si revenind la matca in ograda la Mama Luță. 

Acel ceva ce atrage zi de zi zeci de meseni si turisti in batatura hanului ne-a ramas la inima si noua. 

Si d-asta ne vom intoarce acolo ori de cate ori drumul ne va duce in Ardeal. 

Am ospatat in blide de lut, la cerere cu lingura de lemn, o cirba de fasole boabe cu afumatura, cu ceapa si smantana sa o tai cu cutitul, ...

... un pastrav bastinas innotand prin mujdei si mamaliga, spionati indeaproape nu de o matza flamanda sau vre-un caine ratacit, ci de un cocosel galagios si fara pic de stres sub creasta, tupeist de-i mergeau fulgii. Vedea-te-ash in ciorba.

Iar ca aperitiv, dar si desert, niste renumite placinte, 

facute pe loc de tanti Sorina ce nu mai prididea sa coaca atatea cate cereau mesenii. Am comandat si noi doar sase. La inceput. 

Apoi am refacut comanda cu alte sase, ca in final sa mai cerem inca pe atat, sa luam si acasa. Dar n-am plecat de acolo fara sa obtin reteta. Bagaret cum imi e firea, dezinvolt si guresh, am dat buzna in bucatarie si n-am mai iesit decat cu reteta scrisa cu greu o pe o hartie stropita cu ceva ulei, imbibat din cap pana-n talpi de mirosul atat de apetisat, dar fasolindu-mi dintii cu mandrie, cand mirata, Gabriela m-a intrebat daca am reusit sa o conving sa-mi dea secretul. 

Ei da, am luat reteta. E get-beget romanesca, ca la mama acasa. Si chiar daca, prin bunavointa lui Lucian Florea, ginerele gazdei, - care musai sa va zic, trecea ca un prieten bine-poftit pe la orice masa sa dea binete - , am plecat de acolo cu asa trofeu, nu pot inlocui la mine, in Bucuresti, sau oriunde, atmosfera din satul Ampoita, imediat ce treci peste un mic parau ce da numele locului si intri in lumea de odinioara, acasa la Mama Luță, la o portie fierbinte de PLACINTE.

INGREDIENTE ALUAT

- 1 kg de faina

- 5 oua

- 500 ml de lapte

- drojdie cat o nuca, cam 25 de g

- 1 si 1/2 lingurita de sare

- 200 ml de ulei

UMPLUTURI

- varza cruda rasa, sarata, piperata si stoarsa usor de zeama

- branza framantata

-mere crude rase, cu scortisoara si zahar, scurse de zema

- branza dulce de vaci, amestecata cu zahar, coaja de lamaie, vanilie si oua

- mofturi sote

- rabdari prajite

- bazbarube si crocomarle

PREPARARE

Aluatul se prepara clasic cu toate ingredientele de sus.

Uleiul se foloseste la framantat.

Pentru eficientizarea, eu am pregatit aluatul in masina de paine.

Se pun in ordinea urmatoare:

lapte, oua sare, faina si abia apoi drojdia faramitata.

Dupa ce paletele au omogenizat compozitia si masina incepe a framanta, 

se adauga treptat uleiul, lingura cu lingura.

Dupa framantare, am transferat aluatul intr-un lighenas, ca sa poata sa se desfasoare in legea lui.

In cam o ora, dansul devine obez de-a binelea.

Dac-avea buric, juram ca-i "domnu' Z" cu tricoul ridicat, dupa o masa copioasa.

Cat aluatul isi da-n petic, va puteti ocupa lejer sa va pregatiti umpluturile preferate.

 Blatul de lucru trebuie sa fie uns bine cu ulei.

Se iau bucati de aluat, cat un pumn...

...se intind bine cu mana... 

...se pune umplutura din belsug, fie varza...

...branza framantata,

...sau mere. 

"Pungutza cu doi" bani se strange la gura, apoi se intinde iar cu mana, cam cat va e tigaia.

Si se pune la copt intr-o tigaie groasa, incinsa bine, unsa cu ulei, putin mai mult decat la clatite.

Se coace pe ambele parti la foc mediu, spre tare.

 Se servesc calde, abia rasturnate pe farfurie.

Cele cu umplutura dulce se pot coafa cu zahar pudra. 

Aci-s branzoaicele. 

Cele cu mere.

Si in final, cele mai dorite, care se gata primele, placintele cu varza.

POFTA BUNA!

Sarut mana pentru masa, Mama Luta!

FELIX

AM PIERDUT UN PRIETEN, UN COMPANION, UN MEMBRU DE FAMILIE

Îmi vine foarte greu să vorbesc la trecut despre Felix. Cei ce citesc aceste rânduri sunt cu siguranță împărțiți în doua tabere. Cei mulți care nu cred că poți simții pentru un animal ceva la fel de intens ca pentru un om și cei care știu ce înseamnă asta. Felix este pentru noi un membru de familie, un copil al nostru. L-am crescut cu drag și i-am fost alături în cei trei ani și două luni în care ne-a fost prin preajmă. Lipsa lui ne marchează cu mult mai tare decât am putut crede. Se vede treaba, nu a fost doar un simplu capriciu.

L-am zărit prin geamul unui Pet-Shop, dintr-un supermarket. Un pămătuf de blană crem, plin de rumegușul din micul spațiu în care era expus. Doar trei puncte de pe mutrița lui ieșeau în evidență. Ochii expresivi și jucăuși, încadrând perfect năsucul nu prea “tamponat”, specific rasei sale. Un motănel persan total superb. Se zbenguia în micul spațiu nepăsător și neafectat de lumea care-l privea sau îl filma cu telefonul mobil. Citeam pe chipurile privitorilor acea iubire pe care poți să o oferi necondiționat unui puiuț atât de gingaș. Dragoste la prima vedere. Voiam un pisoi, iar dumnealui era perfect pentru misiunea asta. Am decis sa îl filmez, să pot să il arăt Gabrielei. M-am topit când separat de ceilalți gură cască (ca și mine de altfel), parcă facându-le în ciudă, onorabilul mi-a arătat un real interes. Abandonându-și joaca, s-a apropiat curios de geam, adulmecându-mi parcă telefonul. Așa am putut să-i iau cel mai proaspăt prim-plan. Am zorit cumpărăturile din supermarket-ul cu pricina și fericit ca un copil, m-am înființat în fața doamnei mele, afișând un zâmbet șugubăț. Cu inima bucuroasă de viitoarea posibilă înmulțire a familiei, i-am arătat filmarea cu pacostea aia mică. Gabița mea s-a topit instantaneu. Doar o experiență mult, mult prea tristă ne făcea să mai avem ceva rețineri, dar eu simțeam prin toți porii că trebuia să îl am.

De mic colectam tot ce mișca și mieuna prin jurul blocului și mă înfințam cu “noua achiziție” în prag la mama, afișând o mină tristă de cățel orfan, cerșind adăpost pentru “Pufuleț”. Toți erau Pufuleț. Refuzul era categoric. Piciul din mine nu ținea cont că “prospătura” era un Pierilă, uscat și osos, sau un hotel patruped de purici altoiți. Dacă mieuna, categoric era pisicul meu, că numai eu puteam să-l înțeleg. Dar nu, în casa părinților mei nu mai era loc și de un blănos, gata să-și ascută ghieruțele pe orice mobilă cumpărată cu greu. Nu am avut niciodata un pisoi al meu, numai al meu, fără să mai cer voie să-l cresc, fără să mai supăr pe nimeni că-l aduc acasă.

Acum era altceva. Parcă rupeam o barieră. Cu inima strânsă că poate cineva l-a cumpărat deja, am privit prin geamul pet-shop-ului. Jale mare. Nu mai era. Locul era gol. Scobesc cu privirea prin toate ungherele și de sub camuflajul rumegușului iese, scuturându-se, dumnealui. Ce ușurare. Grăbit, să nu mi-o ia altul înainte, m-am dus direct la casă și cu o fericire copilărească am anunțat sus și tare ca îl vreau pe blănosul crem din spațiul pisicuțelor. Nu mai aveam răbdare să ascult sfaturile de specialitate. L-am luat și dus am fost. Am ajuns cu el acasă și mai mândru decât Neil Armstrong, am intrat în casă cu trofeul ascuns într-o cutie de carton. Fericirea și joaca ce a urmat a fost de nedescris. Sara și David, piticii mei erau încântați de “noua jucărie” iar soția mea, Gabriela, era total cucerită. Nu știam eu atunci, dar îmi băgasem în casă un rival de temut. În seara aceea l-am numit FELIX.

Am impărțit și bune și rele timp de trei ani și două luni. Dimineța era cel care-mi dădea deșteptarea, sărind pe clanță și încercând să intre în casă. Felix avea (și mai are și acum) locul lui rezervat, palatul lui, o bucătărie exterioară. Ieșea de acolo fără nici o problemă. Sărea pe clanță și stând atârnat își deschidea ușa cu dezinvoltură. Nu l-am ținut închis. A avut libertate totală. Curios ca orice pisică, cutreiera toate curțile vecine, dar posesiv cu teritoriul lui, intra în “polemici aprige” cu toți motanii care îndrazneau să se apropie.

Un amestec perfect de chef de joacă, mândrie, noblețe și discreție. Cu o blană ce se preta perfect ca un scut în păruielile cu vecinii, plin de mândrie când patrula prin curte, pedant și curat, un adevărat motan cu apucături de câine. Îmi recunoștea zgomotul motorului mașinii de la distanță și o zbughea sărind gardul în întâmpinarea mea. Punctual ca un ceas, știam orele la care venea să-și “încarce bateriile”. Frumos ca un sfinx, își curața blana non stop. Blând, nu ne-a zgâriat niciodată, repet, niciodată. De fiecare dată când Gabi îl lua în brațe și-și apropia fața de a lui, Felix își punea labuțele pe fața ei într-un mod atât de delicat, fără să-și scoată macar o singură data ghearele. Tăcut, ne anunța ca nu mai are mâncare în castron doar din priviri și drumuri du-te-vino. Încerca câteodata un fel nereușit de mieunat, de parcă era prea mandru să cerșească. Și mai presus de toate, discret. Știai că e prin preajmă, dar îl vedeam doar pe apucate. Cât despre mângâiat … era o performanță, că nu stătea mai mult de 2-3 secunde, iar apoi pleca afectat, se oprea mai încolo și începea să se spele, parcă deranjat că ne-am permis să-i ciufulim blana. Dar dacă îi vorbeai, era un bun ascultător, că se așeza lângă tine și te asculta, privindu-te câteodată. Dacă îi faceai cu ochiul, îți răspundea, privindu-te printre gene.

L-am făcut colegul meu de platou, când într-un episod din TRĂSNIȚI DIN N.A.T.O. și-a jucat rolul de motan “afectat” în brațele personajului Angi, iubita lui Mârlanu. L-a ținut cu greu, pentru că domnu’ avea prestanță și mai ales greutate. Pentru vârsta și rasa lui, era un tip “bine făcut”, cântărind 5,2 kg.

Acum toate aste și multe altele nu mai sunt. Singure, litiera și tavița cu mâncare mai amintesc de Felix. A dispărut lasând în urmă un gol imens, de neumplut.

Nu a venit dimineață să o întâmpine pe Gabi, nu a venit nici la masă, lipsind trei ore, zece, o zi, o săptămână, iar până când scriu aceste cuvinte s-au adunat deja 24 de zile. Curiozitatea lipsei lui Felix din primelor ore a fost înlocuită de îngrijorare, mai apoi de agitație, căutari prin vecini, chemări. O săptămâna am tot sperat, urmărind fiecare frunză care se misca, ascultând fiecare zgomot, căutându-l iar și iar în aceleași locuri, extinzând aria până în zone în care nu credem că s-ar fi avântat. Inutil. Felix a dispărut.

Am anunțat pierderea lui și n-a lipsit mult să mă sune vânătorii de recompensă. Aș plăti bucuros, doar să-l am lângă mine.

Coincidență urâtă sau nu, exact în seara în care l-am vazut ultima dată, am avut o discuție șocantă cu un vecin, pe atunci prieten bun, care prost informat și încăpățânat în a nu asculta, a intrat in curtea mea cu chef de ceartă. Intuiția Gabrielei îl acuză și-l face responsabil de dispariția lui Felix. Vinovat sau nu, răul e făcut. Primul meu pisoi, primul meu animal cumpărat de mine, devenit în scurtă vreme un bun și nedespărțit prieten, nu mai e cu mine.

Nu-mi este rușine să o spun. Am plâns și încă o mai fac. Gabriela mea e distrusă. Nici chiar un drum până la Brașov, de unde i-am cumpărat alți doi motani persani, frati, alb și gri nu pot înlocui pierderea. Iar numele Felix îi va fi mereu rezervat.

Acum că nu-l mai am prin preajmă, simt amar adevărul vorbelor: APRECIEZI PE CINEVA LA ADEVĂRATA LUI VALOARE DOAR CÂND ÎL PIERZI.

Eu am pierdut un prieten, un companion, un membru de familie.

Trimis spre publicare în 17 august.

Astăzi s-au adunat 44 de zile de când Felix ... a plecat.

Am redeschis o rană mare în inima Gabrielei, dar trebuia să vă spun motivul trist al lipsei noastre.