duminică, 13 septembrie 2009

FELIX

AM PIERDUT UN PRIETEN, UN COMPANION, UN MEMBRU DE FAMILIE

Îmi vine foarte greu să vorbesc la trecut despre Felix. Cei ce citesc aceste rânduri sunt cu siguranță împărțiți în doua tabere. Cei mulți care nu cred că poți simții pentru un animal ceva la fel de intens ca pentru un om și cei care știu ce înseamnă asta. Felix este pentru noi un membru de familie, un copil al nostru. L-am crescut cu drag și i-am fost alături în cei trei ani și două luni în care ne-a fost prin preajmă. Lipsa lui ne marchează cu mult mai tare decât am putut crede. Se vede treaba, nu a fost doar un simplu capriciu.

L-am zărit prin geamul unui Pet-Shop, dintr-un supermarket. Un pămătuf de blană crem, plin de rumegușul din micul spațiu în care era expus. Doar trei puncte de pe mutrița lui ieșeau în evidență. Ochii expresivi și jucăuși, încadrând perfect năsucul nu prea “tamponat”, specific rasei sale. Un motănel persan total superb. Se zbenguia în micul spațiu nepăsător și neafectat de lumea care-l privea sau îl filma cu telefonul mobil. Citeam pe chipurile privitorilor acea iubire pe care poți să o oferi necondiționat unui puiuț atât de gingaș. Dragoste la prima vedere. Voiam un pisoi, iar dumnealui era perfect pentru misiunea asta. Am decis sa îl filmez, să pot să il arăt Gabrielei. M-am topit când separat de ceilalți gură cască (ca și mine de altfel), parcă facându-le în ciudă, onorabilul mi-a arătat un real interes. Abandonându-și joaca, s-a apropiat curios de geam, adulmecându-mi parcă telefonul. Așa am putut să-i iau cel mai proaspăt prim-plan. Am zorit cumpărăturile din supermarket-ul cu pricina și fericit ca un copil, m-am înființat în fața doamnei mele, afișând un zâmbet șugubăț. Cu inima bucuroasă de viitoarea posibilă înmulțire a familiei, i-am arătat filmarea cu pacostea aia mică. Gabița mea s-a topit instantaneu. Doar o experiență mult, mult prea tristă ne făcea să mai avem ceva rețineri, dar eu simțeam prin toți porii că trebuia să îl am.

De mic colectam tot ce mișca și mieuna prin jurul blocului și mă înfințam cu “noua achiziție” în prag la mama, afișând o mină tristă de cățel orfan, cerșind adăpost pentru “Pufuleț”. Toți erau Pufuleț. Refuzul era categoric. Piciul din mine nu ținea cont că “prospătura” era un Pierilă, uscat și osos, sau un hotel patruped de purici altoiți. Dacă mieuna, categoric era pisicul meu, că numai eu puteam să-l înțeleg. Dar nu, în casa părinților mei nu mai era loc și de un blănos, gata să-și ascută ghieruțele pe orice mobilă cumpărată cu greu. Nu am avut niciodata un pisoi al meu, numai al meu, fără să mai cer voie să-l cresc, fără să mai supăr pe nimeni că-l aduc acasă.

Acum era altceva. Parcă rupeam o barieră. Cu inima strânsă că poate cineva l-a cumpărat deja, am privit prin geamul pet-shop-ului. Jale mare. Nu mai era. Locul era gol. Scobesc cu privirea prin toate ungherele și de sub camuflajul rumegușului iese, scuturându-se, dumnealui. Ce ușurare. Grăbit, să nu mi-o ia altul înainte, m-am dus direct la casă și cu o fericire copilărească am anunțat sus și tare ca îl vreau pe blănosul crem din spațiul pisicuțelor. Nu mai aveam răbdare să ascult sfaturile de specialitate. L-am luat și dus am fost. Am ajuns cu el acasă și mai mândru decât Neil Armstrong, am intrat în casă cu trofeul ascuns într-o cutie de carton. Fericirea și joaca ce a urmat a fost de nedescris. Sara și David, piticii mei erau încântați de “noua jucărie” iar soția mea, Gabriela, era total cucerită. Nu știam eu atunci, dar îmi băgasem în casă un rival de temut. În seara aceea l-am numit FELIX.

Am impărțit și bune și rele timp de trei ani și două luni. Dimineța era cel care-mi dădea deșteptarea, sărind pe clanță și încercând să intre în casă. Felix avea (și mai are și acum) locul lui rezervat, palatul lui, o bucătărie exterioară. Ieșea de acolo fără nici o problemă. Sărea pe clanță și stând atârnat își deschidea ușa cu dezinvoltură. Nu l-am ținut închis. A avut libertate totală. Curios ca orice pisică, cutreiera toate curțile vecine, dar posesiv cu teritoriul lui, intra în “polemici aprige” cu toți motanii care îndrazneau să se apropie.

Un amestec perfect de chef de joacă, mândrie, noblețe și discreție. Cu o blană ce se preta perfect ca un scut în păruielile cu vecinii, plin de mândrie când patrula prin curte, pedant și curat, un adevărat motan cu apucături de câine. Îmi recunoștea zgomotul motorului mașinii de la distanță și o zbughea sărind gardul în întâmpinarea mea. Punctual ca un ceas, știam orele la care venea să-și “încarce bateriile”. Frumos ca un sfinx, își curața blana non stop. Blând, nu ne-a zgâriat niciodată, repet, niciodată. De fiecare dată când Gabi îl lua în brațe și-și apropia fața de a lui, Felix își punea labuțele pe fața ei într-un mod atât de delicat, fără să-și scoată macar o singură data ghearele. Tăcut, ne anunța ca nu mai are mâncare în castron doar din priviri și drumuri du-te-vino. Încerca câteodata un fel nereușit de mieunat, de parcă era prea mandru să cerșească. Și mai presus de toate, discret. Știai că e prin preajmă, dar îl vedeam doar pe apucate. Cât despre mângâiat … era o performanță, că nu stătea mai mult de 2-3 secunde, iar apoi pleca afectat, se oprea mai încolo și începea să se spele, parcă deranjat că ne-am permis să-i ciufulim blana. Dar dacă îi vorbeai, era un bun ascultător, că se așeza lângă tine și te asculta, privindu-te câteodată. Dacă îi faceai cu ochiul, îți răspundea, privindu-te printre gene.

L-am făcut colegul meu de platou, când într-un episod din TRĂSNIȚI DIN N.A.T.O. și-a jucat rolul de motan “afectat” în brațele personajului Angi, iubita lui Mârlanu. L-a ținut cu greu, pentru că domnu’ avea prestanță și mai ales greutate. Pentru vârsta și rasa lui, era un tip “bine făcut”, cântărind 5,2 kg.

Acum toate aste și multe altele nu mai sunt. Singure, litiera și tavița cu mâncare mai amintesc de Felix. A dispărut lasând în urmă un gol imens, de neumplut.

Nu a venit dimineață să o întâmpine pe Gabi, nu a venit nici la masă, lipsind trei ore, zece, o zi, o săptămână, iar până când scriu aceste cuvinte s-au adunat deja 24 de zile. Curiozitatea lipsei lui Felix din primelor ore a fost înlocuită de îngrijorare, mai apoi de agitație, căutari prin vecini, chemări. O săptămâna am tot sperat, urmărind fiecare frunză care se misca, ascultând fiecare zgomot, căutându-l iar și iar în aceleași locuri, extinzând aria până în zone în care nu credem că s-ar fi avântat. Inutil. Felix a dispărut.

Am anunțat pierderea lui și n-a lipsit mult să mă sune vânătorii de recompensă. Aș plăti bucuros, doar să-l am lângă mine.

Coincidență urâtă sau nu, exact în seara în care l-am vazut ultima dată, am avut o discuție șocantă cu un vecin, pe atunci prieten bun, care prost informat și încăpățânat în a nu asculta, a intrat in curtea mea cu chef de ceartă. Intuiția Gabrielei îl acuză și-l face responsabil de dispariția lui Felix. Vinovat sau nu, răul e făcut. Primul meu pisoi, primul meu animal cumpărat de mine, devenit în scurtă vreme un bun și nedespărțit prieten, nu mai e cu mine.

Nu-mi este rușine să o spun. Am plâns și încă o mai fac. Gabriela mea e distrusă. Nici chiar un drum până la Brașov, de unde i-am cumpărat alți doi motani persani, frati, alb și gri nu pot înlocui pierderea. Iar numele Felix îi va fi mereu rezervat.

Acum că nu-l mai am prin preajmă, simt amar adevărul vorbelor: APRECIEZI PE CINEVA LA ADEVĂRATA LUI VALOARE DOAR CÂND ÎL PIERZI.

Eu am pierdut un prieten, un companion, un membru de familie.


Trimis spre publicare în 17 august.

Astăzi s-au adunat 44 de zile de când Felix ... a plecat.

Am redeschis o rană mare în inima Gabrielei, dar trebuia să vă spun motivul trist al lipsei noastre.


video

28 de comentarii:

julia spunea...

Imi pare nespus de rau pentru pierderea lui Felix.Din tot sufletul sper ca Felix va veni acasa intr-o zi,la familia lui.Sincer,imi pare rau *-*!

Tunde spunea...

Sunt foarte impresionata de Felix ... ffff dragut ... imi pare rau pt pierderea ta ... stiu ce simti ... si eu mi-am pierdut motanul din copilarie (la calcat masina) de atunci numai am curajul sa iau un alt animal in jurul meu ... am suferit prea mult ... nu pot sa spun cuvinte care sa te faca sa te simti mai bine ... nimeni nu poate sterge memoria unui membru de familie si un prieten chiar daca a fost "doar" un animal ... pt unii dintre noi , nu ai de ce sa iti fie rusine ... e de admirat ceea ce simtit si cum ai vorbit de pisoiul tau iar pozele sunt minunate ...

Inca o data imi pare rau ...

P.S. citesc blogul tau de multa vreme ... abia acum m-am incumetat sa iti scriu pt ca m-ai impresionat

Dana2dor spunea...

Imi pare foarte, foarte, foarte rau pentru voi :(:(
Stiu ce inseamna si nu pot exprima in cuvinte cat de dureroasa e despartirea in astfel de situatii, mai ales ca nu stii de fapt ce s-a putut intampla. In cel mai fericit caz si ar fi de preferat sa-l fi furat cineva dar nu poti sa nu te intrebi daca nu s-a intamplat ceva si mai rau, Doamne fereste!!
Sunt alaturi de voi si va compatimesc, mai ales ca sunt oarecum intr-o situatie similara...
Pup familie frumoasa si va doresc tot binele din lume :)

Laura spunea...

...si eu plang cu voi, dragilor...........................................................................................
E o durere sfasietoare si doar cei care au trecut prin asa ceva pot intelege. Eu nu-l mai am pe Misu meu de 7 ani, din 2002 (si pe Max, ciobanescul german tot de atunci...fatidic an!)si nici acum nu pot sa ma uit la pozele lor...singurul lucru ce ma alina este faptul ca ii am aproape, in gradina...
Va inteleg perfect "disparitia" de pe blog si lacrimile...
Era un frumos si-un scump si asa va trebui sa vi-l amintiti mereu.
Va pup, dragilor si sa stiti ca va sint alaturi...cu gandul...

Anastasia spunea...

FELIX e unul din cei mai dulti pisoi pe care l-am vazut vreodata ! i-mi pare rau ca treci prin momente de pierdere stiu ce inseamna sa pierzi un scump prieten ,eu am pierdut catelusa mea cand aveam 13 ani si m-a durut fara margini ,dar din fericire am gasit-o a doua zi plimbandu-se de hlantug cu trei baieti care deja i-si facuse planuri sa o vanda era de rasa boxer , eu sper din tot sufletul ca povestea ta sa aiba un final fericit precum a fost sl meu !
I-ti liniste sufleteasca si te pup !
chiar ma intrebam unde ai disparut nu mai faci mancare ? dar acum stiu ca ai un motiv dureros si-mi pare foarte rau !

ISABELA spunea...

Vorbele mele sunt de prisos, va inteleg tristetea din suflet, si eu am trecut prin asa ceva, dar din fericire, Max al nostru s-a intors acasa dupa 3 saptamani. Oameni fara sulet l-au tinut captiv :(((
Sper din tot sufletul ca acel vecin daca l-a luat sa vi-l aduca, nu trebuie sa te razbuni pe un suflet!!!

Gabriela Cara spunea...

Draga Julia, sper din tot sufletul sa se intample asa si intr-o zi fericita sa il vad sarind gardul. Iti multumesc pentru sprijin.

Gabriela Cara spunea...

Draga Tunde, cred ca ai trait un moment cumplit din viata ta sa iti vezi pisoiul asa cum spui. Am incercat sa alin durerea concentrandu-ma pe cei doi motanei, dar nimic nu il va inlocui pe FELIX. Te sfatuiesc totusi sa o faci si tu. Un pui mic si nevinovat te asteapta undeva. Incearca. Eu sper ca Boris, noul meu motanel sa vindece rana. Am vorbit de doi pisoi, dar acum mai avem doar unul, pentru ca unul e deajuns. Cand sunt doi, se dubleaza tot, dar dezordinea facuta de doi motani plini de chef de joaca nu e dubla sau tripla, e inzecita. Asa ca Sfinx cel alb a plecat si am ramas cu Boris cel gri. Tot persan.

Gabriela Cara spunea...

Iti multumesc din suflet Dana2dor ca esti alaturi de noi. Sincer, nici daca stiu ca e in viata dar nu e cu noi, nu ne linisteste. Avea un tratament de facut la ochiul drept pe care nu cred ca rapitorul i-l va da si riscul de a-si pierde vederea e ridicat. Iar varianta morbida e de neconceput. Nici nu ne-am gandit cum ar fi. Ne-am face cumplit de rau. Ce vrei sa spui cu "Sunt alaturi de voi si va compatimesc, mai ales ca sunt oarecum intr-o situatie similara..." S-a intamplat ceva cu Maya?

Gabriela Cara spunea...

Adevarat draga Laura, era un frumos si un scump. Ce greu imi vine sa vorbesc despre el la trecut. Eu nici macar nu pot sa-l am langa mine , in curte. Inca ii mai tin litiera curata si vasul cu bobite e la fel cum l-a lasat. Sunt prea optimist poate? Nu stiti ce bine imi fac, ne fac mesajele voastre. Credeam sincer ca postarea asta o sa sune trista dar impersonala. Acum vad ca m-am inselat si ma bucur ca e asa. Va multumesc din suflet. SARUT MAINILE!

Gabriela Cara spunea...

Draga Anastasia, cred sincer ca un motan ca Felix se naste o data la cateva generatii. Cautarile mele care au urmat acestui tragic eveniment mi-au intarit aceasta parere. Nici un pisoi nu era ca el. Poate ca voiam acelasi tipar si in felul asta cautarile au fost zadarnice. Felix avea ceva, doar al lui. Era unic. Era. Te cred cand spui ca durerea e fara margini. Fiecare revedere a filmuletului acesta ne umple ochii de lacrimi. Dar cel mai tare sufera Gabriela. Aseara a plans mult, mult si amar, ca dimineata a trebuit sa-si puna feli de castravete pe ploapele umflate. Acum piciul de Boris e pansamentul ei si printre lacrimi promite ca nu il va invata sa iasa. Îi e frica.

Gabriela Cara spunea...

Vecinul nostru, draga mea ISABELA cu siguranta nu il tine captiv. L-am fi auzit. Asta ma intristeaza si mai tare, pt ca e posibil sa-i fi facut ceva cu mult mai rau decat reapirea. Natura meseriei lui si felul de oameni din care se trage sunt suficiente indicii ca intuitia Gabrielei sa aiba o baza. Ea e convinsa de vinovatia lor, dar asta nu ne consoleaza cu nimic. Felix nu mai e. Si asta conteaza si doare. Vorbele tale nu sunt de prisos. Gabi are nevoie de ele si mult bine ii fac. Ma bucur pt ea cava are de prietene.

Nati spunea...

Imi pare tare rau pentru pierderea voastra, e cumplit sa pierzi pe cineva drag, fie el om sau animal. :((

yafa spunea...

Ne pare ingrozitor de rau si suntem de la mic la mare langa voi, Felix era o frumusete de pisoi si orice am putea spune cuvintele sunt de prisos. Va imbratisam cu drag

Flori spunea...

sincer imi pare tare-tare rau, nu-mi gasesc cuvintele....eu ti-am lasat un comentariu la o prajitura nestiind prin ce treceti. trebuie sa marturisesc ca mi se parea ciudat sa lipsiti cu voiosia si umorul vostru de pe blog, dar nu vroiam sa ma gandesc la ceva rau. pacat, mare pacat de un asa sufletel...
poate totusi se va intoarce, nu trebuie sa va ganditi la ce e mai rau. nu cred ca cineva ar face cu buna stiinta un rau ireparabil unei alte fiinte.
inca o data Gabriela, imi pare rau.

Gabriela Cara spunea...

Vine pentru oricine, fie el om sau animal, acel moment, dar cand vine prea devreme, impus, brutal si fara explicatii, e nimicitor. Multumesc pentru sustinere, draga Nati.

Gabriela Cara spunea...

Buna, draga mea Yafa. Ai citit ce mi s-a întâmplat. Ai avut ocazia sa-l cunosti pe Felix. Era cel mai discret motan posibil. Cine ne-a facut acest mizerabil lucru trebuie sa fie lipsit de suflet. Nu făcea rău nimănui. Nu înțeleg nici azi cum de s-a putut întâmpla asta. O sa vorbim pe îndelete când ne vom revedea. Abia astept. Pupici.

Gabriela Cara spunea...

Eu ma bucur ca nu m-ati uitat si chiar in lipsa, am avut vizitatori. Nu puteam posta nimic, desi aveam atatea preparate gata, pt ca nu ma tragea nimic, dar de urmarit blogul il urmaream si vizitele voastre ma tineau in priza. Cu greu am decis cand si cum sa revin, dar cel mai bun remediu va fi Boris, Blogul si voi. Multam fain.

p.s. ce frumos ar fi sa nu existe nimeni pe lume care sa faca ceva rau cu buna stiinta. Dar e doar un ideal. Acei oameni, care fac un rau ireparabil cu buna stiinta unei alte fiinte EXISTA. Din pacate. Eu stiu si simt asta pe piele mea.

Brindusa spunea...

Animalele au un mod anume de a intra in sufletul nostru. Pentru cei care nu inteleg asta, li se pare de ras cand un om isi plange prietenul patruped. Dar legatura creata intre noi si animalutele noastre este mai puternica decat orice si dainuie toata viata.
Te inteleg foarte bine si de la distanta iti acord sprijinul meu.

In legatura cu ceea ce ai scris la p.s. - e ceea ce imi doresc si eu cel mai mult, pt binele animalutelor din jurul meu, care sufera pentru nevinovatia lor.

Anonim spunea...

Cu cata nerabdare asteptam din zi in zi postarile Gabrielei....
Pacat. Mare pacat, caci Felix intrece orice imaginatie in materie de frumusete si sunt convinsa ca nu numai.
O imbratisare tuturor si sper ca lucrurile sa se rezolve!
LLAAVVIINNIIAA

Bunny spunea...

Draga mea, intru sa vad ce mai faci si ce vad? Imi pare tare rau pentru micutul vostru prieten, si iti doresc sa treci cu bine peste acest moment. Te imbratisez cu drag!

Anonim spunea...

Imi pare nespus de rau.
Catelusa noastra ,,ne-a parasit" anul asta dupa 11 ani de convietuire impreuna cu noi.E foarte greu.
VIVIANA

Gabriela Cara spunea...

Draga Brandusa, cata dreptate ai. Amintirea lui Felix nu va putea fi stearsa niciodata. Nu e zi de la Dumnezeu ca Zamzuu sa nu strige din gresala dupa Boris (motanelul cel mic) si sa-l numeasca Felix. Cata obisnuinta cu numele asta. Da, nu-l vom uita toata viata. Multumesc pt sprijin.

Gabriela Cara spunea...

Asa este, draga LLAAVVIINNIIAA. Era superb, fin, delicat, un gentleman in lumea lui.

Sper si eu ca lucrurile sa se rezolve, dar timpul trece nemilos si cu tristete incerc sa ma obisnuiesc cu lipsa lui.

Inca nu reusesc.

Gabriela Cara spunea...

Draga mea Bunny, nu iti pot descrie ce e in sufletul meu acum. Ceva e pustitit, ca un vid negru si nemilos. Si ma umplu de furie cand ma gandesc ce nedrept mi se pare totul. Felix nu merita asa ceva. Nu stiu cine il are acum, daca il ingrijeste, daca il hraneste cum trebuie, daca ii trateaza ochiul. Dar cel mai rau este ca nu stiu daca mai este in viata. E rau, e foarte rau sa nu stii nimic. Sufar iar, scriind.

Gabriela Cara spunea...

Te cred draga Viviana! 11 ani sunt ceva, o viata. Adevarat, suferinta dupa un prieten patruped e la fel ca orisicare alta. Unii pot ridiculiza asta, comparand situatia cu pierderea unui om, care pare ceva mai greu de suportat. Eu zic ca doar timpul e diferit, dar intensitatea e aceeasi.

Stiu ce spun. Eu am pierdut doi copii, un baiat plecat, rapit departe de mine si un îngeras de fata de doar 19 zile.

Ginette spunea...

Imi pare tare rau, inteleg perfect durerea din inimile voastre. Am trecut si eu prin asemenea momente si stiu cat e de greu.

Irina spunea...

Imi pare tare rau si sunt alaturi de voi.