FELIX

AM PIERDUT UN PRIETEN, UN COMPANION, UN MEMBRU DE FAMILIE

Îmi vine foarte greu să vorbesc la trecut despre Felix. Cei ce citesc aceste rânduri sunt cu siguranță împărțiți în doua tabere. Cei mulți care nu cred că poți simții pentru un animal ceva la fel de intens ca pentru un om și cei care știu ce înseamnă asta. Felix este pentru noi un membru de familie, un copil al nostru. L-am crescut cu drag și i-am fost alături în cei trei ani și două luni în care ne-a fost prin preajmă. Lipsa lui ne marchează cu mult mai tare decât am putut crede. Se vede treaba, nu a fost doar un simplu capriciu.

L-am zărit prin geamul unui Pet-Shop, dintr-un supermarket. Un pămătuf de blană crem, plin de rumegușul din micul spațiu în care era expus. Doar trei puncte de pe mutrița lui ieșeau în evidență. Ochii expresivi și jucăuși, încadrând perfect năsucul nu prea “tamponat”, specific rasei sale. Un motănel persan total superb. Se zbenguia în micul spațiu nepăsător și neafectat de lumea care-l privea sau îl filma cu telefonul mobil. Citeam pe chipurile privitorilor acea iubire pe care poți să o oferi necondiționat unui puiuț atât de gingaș. Dragoste la prima vedere. Voiam un pisoi, iar dumnealui era perfect pentru misiunea asta. Am decis sa îl filmez, să pot să il arăt Gabrielei. M-am topit când separat de ceilalți gură cască (ca și mine de altfel), parcă facându-le în ciudă, onorabilul mi-a arătat un real interes. Abandonându-și joaca, s-a apropiat curios de geam, adulmecându-mi parcă telefonul. Așa am putut să-i iau cel mai proaspăt prim-plan. Am zorit cumpărăturile din supermarket-ul cu pricina și fericit ca un copil, m-am înființat în fața doamnei mele, afișând un zâmbet șugubăț. Cu inima bucuroasă de viitoarea posibilă înmulțire a familiei, i-am arătat filmarea cu pacostea aia mică. Gabița mea s-a topit instantaneu. Doar o experiență mult, mult prea tristă ne făcea să mai avem ceva rețineri, dar eu simțeam prin toți porii că trebuia să îl am.

De mic colectam tot ce mișca și mieuna prin jurul blocului și mă înfințam cu “noua achiziție” în prag la mama, afișând o mină tristă de cățel orfan, cerșind adăpost pentru “Pufuleț”. Toți erau Pufuleț. Refuzul era categoric. Piciul din mine nu ținea cont că “prospătura” era un Pierilă, uscat și osos, sau un hotel patruped de purici altoiți. Dacă mieuna, categoric era pisicul meu, că numai eu puteam să-l înțeleg. Dar nu, în casa părinților mei nu mai era loc și de un blănos, gata să-și ascută ghieruțele pe orice mobilă cumpărată cu greu. Nu am avut niciodata un pisoi al meu, numai al meu, fără să mai cer voie să-l cresc, fără să mai supăr pe nimeni că-l aduc acasă.

Acum era altceva. Parcă rupeam o barieră. Cu inima strânsă că poate cineva l-a cumpărat deja, am privit prin geamul pet-shop-ului. Jale mare. Nu mai era. Locul era gol. Scobesc cu privirea prin toate ungherele și de sub camuflajul rumegușului iese, scuturându-se, dumnealui. Ce ușurare. Grăbit, să nu mi-o ia altul înainte, m-am dus direct la casă și cu o fericire copilărească am anunțat sus și tare ca îl vreau pe blănosul crem din spațiul pisicuțelor. Nu mai aveam răbdare să ascult sfaturile de specialitate. L-am luat și dus am fost. Am ajuns cu el acasă și mai mândru decât Neil Armstrong, am intrat în casă cu trofeul ascuns într-o cutie de carton. Fericirea și joaca ce a urmat a fost de nedescris. Sara și David, piticii mei erau încântați de “noua jucărie” iar soția mea, Gabriela, era total cucerită. Nu știam eu atunci, dar îmi băgasem în casă un rival de temut. În seara aceea l-am numit FELIX.

Am impărțit și bune și rele timp de trei ani și două luni. Dimineța era cel care-mi dădea deșteptarea, sărind pe clanță și încercând să intre în casă. Felix avea (și mai are și acum) locul lui rezervat, palatul lui, o bucătărie exterioară. Ieșea de acolo fără nici o problemă. Sărea pe clanță și stând atârnat își deschidea ușa cu dezinvoltură. Nu l-am ținut închis. A avut libertate totală. Curios ca orice pisică, cutreiera toate curțile vecine, dar posesiv cu teritoriul lui, intra în “polemici aprige” cu toți motanii care îndrazneau să se apropie.

Un amestec perfect de chef de joacă, mândrie, noblețe și discreție. Cu o blană ce se preta perfect ca un scut în păruielile cu vecinii, plin de mândrie când patrula prin curte, pedant și curat, un adevărat motan cu apucături de câine. Îmi recunoștea zgomotul motorului mașinii de la distanță și o zbughea sărind gardul în întâmpinarea mea. Punctual ca un ceas, știam orele la care venea să-și “încarce bateriile”. Frumos ca un sfinx, își curața blana non stop. Blând, nu ne-a zgâriat niciodată, repet, niciodată. De fiecare dată când Gabi îl lua în brațe și-și apropia fața de a lui, Felix își punea labuțele pe fața ei într-un mod atât de delicat, fără să-și scoată macar o singură data ghearele. Tăcut, ne anunța ca nu mai are mâncare în castron doar din priviri și drumuri du-te-vino. Încerca câteodata un fel nereușit de mieunat, de parcă era prea mandru să cerșească. Și mai presus de toate, discret. Știai că e prin preajmă, dar îl vedeam doar pe apucate. Cât despre mângâiat … era o performanță, că nu stătea mai mult de 2-3 secunde, iar apoi pleca afectat, se oprea mai încolo și începea să se spele, parcă deranjat că ne-am permis să-i ciufulim blana. Dar dacă îi vorbeai, era un bun ascultător, că se așeza lângă tine și te asculta, privindu-te câteodată. Dacă îi faceai cu ochiul, îți răspundea, privindu-te printre gene.

L-am făcut colegul meu de platou, când într-un episod din TRĂSNIȚI DIN N.A.T.O. și-a jucat rolul de motan “afectat” în brațele personajului Angi, iubita lui Mârlanu. L-a ținut cu greu, pentru că domnu’ avea prestanță și mai ales greutate. Pentru vârsta și rasa lui, era un tip “bine făcut”, cântărind 5,2 kg.

Acum toate aste și multe altele nu mai sunt. Singure, litiera și tavița cu mâncare mai amintesc de Felix. A dispărut lasând în urmă un gol imens, de neumplut.

Nu a venit dimineață să o întâmpine pe Gabi, nu a venit nici la masă, lipsind trei ore, zece, o zi, o săptămână, iar până când scriu aceste cuvinte s-au adunat deja 24 de zile. Curiozitatea lipsei lui Felix din primelor ore a fost înlocuită de îngrijorare, mai apoi de agitație, căutari prin vecini, chemări. O săptămâna am tot sperat, urmărind fiecare frunză care se misca, ascultând fiecare zgomot, căutându-l iar și iar în aceleași locuri, extinzând aria până în zone în care nu credem că s-ar fi avântat. Inutil. Felix a dispărut.

Am anunțat pierderea lui și n-a lipsit mult să mă sune vânătorii de recompensă. Aș plăti bucuros, doar să-l am lângă mine.

Coincidență urâtă sau nu, exact în seara în care l-am vazut ultima dată, am avut o discuție șocantă cu un vecin, pe atunci prieten bun, care prost informat și încăpățânat în a nu asculta, a intrat in curtea mea cu chef de ceartă. Intuiția Gabrielei îl acuză și-l face responsabil de dispariția lui Felix. Vinovat sau nu, răul e făcut. Primul meu pisoi, primul meu animal cumpărat de mine, devenit în scurtă vreme un bun și nedespărțit prieten, nu mai e cu mine.

Nu-mi este rușine să o spun. Am plâns și încă o mai fac. Gabriela mea e distrusă. Nici chiar un drum până la Brașov, de unde i-am cumpărat alți doi motani persani, frati, alb și gri nu pot înlocui pierderea. Iar numele Felix îi va fi mereu rezervat.

Acum că nu-l mai am prin preajmă, simt amar adevărul vorbelor: APRECIEZI PE CINEVA LA ADEVĂRATA LUI VALOARE DOAR CÂND ÎL PIERZI.

Eu am pierdut un prieten, un companion, un membru de familie.

Trimis spre publicare în 17 august.

Astăzi s-au adunat 44 de zile de când Felix ... a plecat.

Am redeschis o rană mare în inima Gabrielei, dar trebuia să vă spun motivul trist al lipsei noastre.